Ca o curgere necontenită de ape

 

Din cartea de poezie bilingvă română-italiană Pervazul apelor/ Il davanzale dell’aqua, Editura Limes Cluj Napoca, 2015, ca şi din volumele de poezie publicate anterior de Olimpia Danci, din care amintim aici doar Un alt cer/ Un altro cielo, Ed.Macarie, Târgovişte 2007, Poemi da lontano (în limba italiană), Aletti Editore, Italia 2012 şi Când umblu prin tine desculţă, Ed. Singur Târgovişte, 2013, se desprinde stilul inconfundabil al unei poete autentice şi sensibile, spontane dar profunde în acelaşi timp. Indiferent ce limbă abordează, versurile ei sunt consemnate sporadic, în mare grabă, aproape pe nerăsuflate am putea spune, pentru a imortaliza ca într-un jurnal intim acea trăire de moment, irepetabilă şi inestimabilă, cu care s-ar putea să nu se mai întâlnească niciodată ori să se piardă în banala agitaţie cotidiană.

Aflată într-o stare de contemplare, vecină uneori cu resemnarea, în faţa evenimentelor care se succed ca o curgere necontenită de ape, cu valuri, pietre şi maluri, poeta face din acest „pervaz” un promontoriu, un punct de sprijin, un anume echilibru atins, de unde se poate avea o perspectiva mai largă, o privire atât înspre trecut, cât şi în prezent. Ea reuşeşte să surprindă astfel, cu scurte fleşuri, trăiri fugare, ori să concentreze, în puţine cuvinte, tot nespusul şi tot trăitul momentului: „am văzut în oglindă/ privirea ta vindecată/ obrazul pe jumătate punte/ fruntea rezemată de ape/ o luntre se leagănă/ pe mâinile cui/ ?!”(apa oglindă).

Pe de altă parte, ne izbeşte o profundă nostalgie, o tristeţe aproape cronică, deschizătoare de porţi către amintiri dragi şi duioase, răni nevindecate ale sufletului, pentru care singura alinare e aceea de a fi pomenite, din când în când, cum ai aprinde o lumânare în biserică: „nu sunt femeia cu părul lung/ să mă răscolească/ dezolarea/ să ieşim la lumină/ să ne adăpăm/ de iarba străină/ o tristeţe desăvârşită/ înveleşte/ femeia” (desăvârşire); „dimineţi/ în care te simţi ca un tren/ pe linia moarta/ o bibliotecă/ de culori/ viaţa” (exista)

Ea însăşi, după cum mărturiseşte, găseşte în scris refugiu şi leac de tristeţe. Iar dacă pentru unii realul şi imaginarul se contopesc în actul de creaţie artistică, în cazul ei discursul liric se bazează numai pe sinceritate, se identifică cu poezia, este modul ei de a trăi: „care urc/ şi cobor/ de la un gând/ la altul/ închid/ ochii/ alunec/ in timp/ unde cândva/ intram pe drumul vieţii/ şapte şi douăzeci de minute/ o fetiţă care plânge/ şi plânge/ la etajul de deasupra” (doar eu).

S-a spus deseori că poezia diasporei este tristă, nostalgică, expresie a dorului şi a suferinţei sufleteşti resimţite la depărtare de casă şi de cei dragi. Poate că, la o primă privire, poeziile publicate anterior de Olimpia Danci şi, într-o măsură mai redusă, chiar şi acest volum, s-ar încadra destul de uşor într-o asemenea categorie. Cunoscând-o însă destul de bine pe autoare, şi cum mă încearcă o totală aversiune faţă de catalogările generaliste, aş merge ceva mai departe cu raţionamentul. Aşa cum sper cu tărie că se va depăşi această fază şi se va ajunge, cât de curând, la exemple de creaţii literare ale autorilor din diasporă mai diversificate, cum pe plan social şi politic se manifestă deja tendinţa. Aşadar, printr-un exerciţiu de imaginaţie, făcând abstracţie că poeta trăieşte în Italia, să presupunem că destinul ei nu ar fi purtat-o într-acolo, ci că ar fi rămas acasă, locul după care s-ar părea că acum tânjeşte şi i se pare imposibil de ajuns, aşadar că, prin miracol, viaţa ar fi decurs mai departe din punctul în care, în realitate, a luat o cotitură. Cum ar fi evoluat discursul său liric în aceste condiţii, ar mai fi avut acelaşi ton, aceeaşi intensitate? N-ar fi tânjit atunci după alte locuri necunoscute? Şi nu cumva poezia ei ar fi fost bântuită tot de regrete şi nostalgie, devenind tot un fel de leac şi antidot faţă de ceva ce ar fi putut să fie dacă, la un moment dat, ar fi luat o cu totul altă decizie?

De altfel, capitolul al II-lea al cărţii se intitulează, nu întâmplător: „Unde timpul nu vindecă”. Sunt aici indicate cu precizie de orologiu momente rupte din calendarul memoriei timpului. Găsim nenumărate metafore-pilule de leac amăgitor, calmante administrate la dureri acute, pentru a putea merge mai departe. Câteva exemple: „beau singurătatea” (în poezia dor de munţi), „port mirosul rănilor deschise”, „deschid larg tristeţea”, „ţinem grădina între ridurile sufletului” (în poezia mâinile înăuntrul cerului), „ceea ce rămâne/ din zi/ să adormi aşteptările” (douăzeci şi patruzeci şi două de minute).

Gândurile, uneori nepieptănate, ca abia trezite din somn, alteori  clipocind cristalin o dată cu clipele, se înfăşoară ca un ghem pe găoaza zilei, asemeni firului pe gogoaşa viermelui de mătase. Când vine vremea, la împlinirea sorocului, coaja se sparge şi atunci ies la lumina fluturii. Minunaţi, coloraţi, ei încep să zboare pe deasupra unui câmp de iarbă şi flori, răsărite peste huma neagră a tristeţii şi a durerilor. E un fâlfâit continuu de aripi, de file rupte din calendar, suprapus peste tic-tacurile acelor ceasornicelor încăpăţânate să măsoare constant doar timpul scurs de la o tristeţe la alta.

Şi iată că, la final, suntem asiguraţi pe o notă optimistă că vindecarea este totuşi posibilă: „în singurătate am iubit/ şi m-am vindecat”. Nu ne rămâne, aşadar, decât să ne lăsăm antrenaţi de vraja acestor poeme-descântec şi să ne oprim şi noi, sprijiniţi de „pervazul apelor”, pentru a admira mirifica privelişte ce ni se aşterne la picioare.

Trei poezii din volumul Pervazul apelor/ Il davanzale dell’aqua, Editura Limes Cluj Napoca, 2015

 

muzica şi amărăciunea

puţin câte puţin

timpul scrie

cu înaltă lumină

amarul

o muzică

ce se acordează

cu sufletul meu

 

cui aparţin

dacă nu splendorii acestei

clipe efemere

 

e multă frumuseţe

în aceste linii

de septembrie

 

un acoperiş sub care ascund

o copilă

cu timpul pe buze

 

evocare

masa şi scaunul

poemului te cheamă

în şoaptele de nisip

aşternute pentru trup

clopotul dimineţii

a trecut în auz

strigă-mă

pomeneşte-mă

în biserica păsărilor

 

florile nopţii

casa

şi piatra

cerul

 

nimeni

nu înţelege

regina nopţii

 

o pleoapă

cade

pe buza

tăcerii