Ioan HOLBAN – Lumea văzută prin fragmentele de sticlă colorată

În comentariul rezervat cărţii precedente, Visul crisalidei (2014), scriam că „Maria Grădinaru e un nume de poet despre care, nu mă îndoiesc, vom mai auzi”. Nu m-am înşelat, cum se vede, pentru că, iată, Maria Grădinaru tipăreşte o nouă carte de poeme, Triplu sec (Editura ArtBook, 2016), care înnoieşte viziunea li­rică şi, mai ales, schimbă spaţiile de identificare a fiinţei interioare. În Visul crisalidei, imaginarul poetic pivota în jurul unor sim­boluri ascensionale, poeta mărturisind dorinţa de a-şi lua „licenţa de zbor”: metafora obsedantă a zborului şi sfera semantică a aripii exprimînd, adesea, o nostalgie a departelui, organizau, acolo, materia lirică. În Triplu sec, Maria Grădinaru scrie despre ceea ce (cre­de că) ştie cel mai bine; poemele explorează sinele care descoperă mereu, în uimire şi bucurie, preajma, locurile şi oamenii, dragostea şi poezia. E o poezie de notaţie, cu „percepţii la marginea unui vers”, un jurnal al stărilor, sentimentelor, senzaţiilor, neliniştilor şi trăirilor unei fiinţe sensibile, atentă la toate impulsurile care vin dinlăuntru sau din realul „îmbogăţit” de privirea secundă, aceea care nu patinează pe deasupra lucrurilor, ci le pătrunde esenţele:  „culeg surprinderea dintre pleoape/ picătură cu picătură/ şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul/ de a putea vedea dincolo”, scrie Maria Grădina­ru; e privirea care vede realul prin fragmentele de sticlă colorată ale vitraliilor; „copil fiind/ descopeream bucuria în fragmentele de sticlă/ colorată/ prin care priveam soarele/ sperînd să-l pot prinde într-o culoare atît cît să-i/ mîngîi conturul cu pleoapele/ dar cel mai mult îmi plăceau bucăţile lipsă din/ fereastra de pe casa scării/ pe care mă căţăram cu uşurinţa celui care ştie că/ poate ţine cerul într-o mînă/ acolo/ între două lumi/ timpul s-a oprit să-mi arate că fericirea nu stă în/ cioburi/ ci în întreg/ o mamă/ un tată/ o fiică/ Dumnezeu/ atunci am înţeles că aş putea muri de fericire” (vitralii): pe acolo, prin vitralii ori pe un fir tras dintr-o crisalidă, fiinţa face saltul de la „subsolul lugubru” la „nectarul veşniciei”, pe care, ne asigură poeta, doar fluturii îl gustă.

În Triplu sec, Maria Grădinaru oferă suficiente semne pentru a dovedi trecerea spre poezia adevărată, asumîndu-şi tot ce înseamnă aceasta şi, deopotrivă, intuind ceea ce, cu bine şi rău, reprezintă poezia în ordinea existenţei înseşi; scriind despre sine, poeta se află mereu într-o „sesiune de examene introspective”, cum spune în  (r) evoluţie, în care un copil o îmbie la joacă, în vreme ce „pe partea dreaptă a căii lactee” se aude cum bate toaca liniştii, morţii şi învierii: „între o schimbare de fus orar/ şi o sesiune de examene introspective/ cîteva rînduri scrise în grabă sub impulsul/ momentului/ într-un avion uzat/ prevestesc cod roşu/ de după fereastră/ un copil mă îmbie la joacă/ nu aude cum bate toaca pe partea dreaptă a căii/ lactee/ prea tîrziu să ne mai jucăm/ spun/ cu şoapta trudită de gînduri/ dar el zglobiu/ sare pes­te pervaz şi mă anunţă cu aplomb/ e vremea restanţelor”. Maria Gră­dinaru părăseşte constelaţia simbolică ascensională din Visul crisalidei, pentru a lua seama la ceea ce se petrece cu sine şi cu poezia pe care o elaborează; mai întîi, poeta scrie ca „să-mi ţin de urît” (eu şi cu mine), poezia este casă, cină de taină, adăpost unde i se relevă frumuseţea (revelaţie), e „casa aceea cu vedere spre veşnicie” (condei)  şi ea, poezia, se respiră prin fereastra pe unde universul îşi rostogoleşte „toate nedumeririle sale”. Apoi, Maria Grădinaru descoperă ceea ce T.S. Eliot numea „organizarea poe­mului înainte de cuvînt”: poezia se în-fiinţează, în sine,  înainte de a se lăsa scrisă: cu versurile Mariei Grădinaru: „nimic din ce spui nu e nou/ şi totuşi/ văd literele păşind în mine/ una cîte una/ dezarmant de simplu” scrie Maria Grădinaru în pas alb. În sfîrşit, poeţii „lucrează” cu nopţile, cu tăcerile lor, dar şi cu un cuvînt „cît toate celelalte la un loc”, cum se spune în un răspuns: „dacă ţi-aş spune că am îngenuncheat tă­cerea/ lîngă un cuvînt cît toate celelalte la un loc/ nu-i aşa că ai înţelege de unde vine poezia/ şi nu te-ar mai copleşi teama că aş putea căuta/ evadarea/ într-un univers care nu cunoaşte răsăritul”. Poezia adevărată se scrie în bucuria, lumina şi speranţa copilului; o spun Cristian Popescu („Primele încercări literare ale poetului Cris­tian Popescu datează de la vîrsta de şapte ani”, demonstrează Gabriela Gheorgişor în Cristian Popescu. Arlechinada tragică), Cezar Ivănescu („Unde mergem, tată?”,  întreabă poetul copil; „La Bîrlad”, zice tatăl; „La Baaad, la Baaad”,  îngînă copilul titlul unei cărţi celebre) ori Nicolae Coande (“Aşa, poem după poem, am ajuns la concluzia «savantă» că doar la cinci ani putem fi cu adevărat poeţi, atunci cînd puterea noastră se uneşte, cum cerea Nietzsche, cu o altă putere şi făptuim cu adevărat totul”), pe urmele lui Ezra Pound (“Aveam cunoaşterea intimă…,  şi ignoranţa unui copil de cinci ani”): iată şi în Triplu sec:  „copilul din mine păşeşte desculţ printre versuri/ cu soarele într-o mînă şi luna în cealaltă/ nimic nu-i poate umbri existenţa/ nicio sentinţă dinspre timpul acestei lumi/ nici măcar orizontul îngenuncheat lîngă urma/ şarpelui” (optimism).

Maria Grădinaru îşi asumă în Triplu sec şi ceea ce aş numi poezia sentimentului religios,  în texte precum răscruce, tăceri, persuasiune; nu e, însă, o poezie de amvon, ci, mai degrabă, una în gînd cu Dumnezeu: în religia iubirii: „de ce ţi-aş spune că-n ochii mei stau agăţate/ fîşii din tine/ cînd Dumnezeu ne îmbracă pe amîndoi/ cu aceeaşi lumină/ eu te vreau liber/ să-1 poţi vedea pe Cel care-mi ţine inima între palme/ aşteptîndu-te” (tăceri); „daruri sfinte/ îmi sînt gândurile cu care ating/ apropierea dintre noi/ miroase a botez din apa Iordanului/ a mir şi smirnă curată/ aş­tern pe un drum/ răstignit de iubire” (răscruce). Iar cînd se citesc într-o asemenea carte poeme pur şi simplu frumoase, cum este drog, de exemplu – „de cîte ori privesc în ochii tăi/ toate nedumeririle mele înfloresc ca o livadă de meri/ în pragul apocalipsei” -, poeta, se poate spune, a confirmat şi a trecut pragul camerei a cărei fereastră se deschide spre toate nedumeririle universului, „cu vedere spre veşnicie”. Cu Triplu sec, Maria Grădinaru a făcut pasul decisiv spre poe­zia adevărată; astfel: „îmi spuneai/ marie tu eşti poezia/ eu rîdeam ca un copil alergam şi strigam/ avion cu motor ia-mă şi pe mine-n zbor/ unei jucării imaginare să mă elibereze din cerul/ ochilor tăi/ habar nu aveam de ce te iubeam/ plîngeai şi-mi udai tălpile cu oglin­da botezului meu/ într-o vreme în care nu ştiam că am rădăcini/ mă fascinează culoarea acelui timp/ şi nu ştiu dacă există un nume care să o definească/ dar m-a restituit cuvîntului/ marie” (îţi aminteşti)…

 

Iluzia tristă a fascinantului amant

 

Poezia şi jurnalistica împart viaţa/ scrisul lui Dorian Obreja, poet prin anii ’80-’90, apoi, jurnalist la cotidianele ieşene „24: ore” şi „Evenimentul”, azi, din nou poet, iată, în volumul Executorul de iluzii (Editura Junimea, 2016), dar şi pu­blicist în editorialele din „Evenimentul Regional al Moldovei”: ziua vînd ziare, noaptea scriu poezii, spune Dorian Obreja, ca într-o zi a împăcării celor două „suflete”. O vreme, îndelungată, important-dominator a fost omul de hîrtie de ziar, ipostază a celebrului om de hîrtie al lui R. Barthes:  „Evadasem din lumea mea, fără să ştiu/ că eu pot face parte numai din ea,/ că nu sunt decît un om de hîrtie de ziar…/ Trupul meu, de hîrtie de ziar,/ era să ardă în incendii neîn­semnate,/ sufletul şi carnea mea, de hîrtie de ziar,/ de la degetele femeilor rămîneau pătate,/ visele mele deveneau tot mai maculate…/ Am hotărît să revin de unde evadasem/ – în celula cu gratii de hîrtie de ziar –,/ ştiam acum că libertatea o schimbasem” (Omul de hîrtie de ziar); acum a venit şi vremea poetului; „Poetul, tandru, îmbietor, is­pititor, deşi iernatic,/ iubind femeia – dar nu femeile, nu muieratic –,/ se dedă cu voluptate, din cînd în cînd, la jocuri,/ stîrnind suspine-n doamne, uneori, chiar focuri./ Dar, înlăuntru, poetul resimte iarna tot mai dens,/ se-ntreabă dacă jocurile mai pot avea vreun sens,/ şi, negăsind răspunsurile care să îl mulţumească,/ să scrie conti­nuă, schimbîndu-şi mască după mască…” (Poetul schimbă mască după mască).

Un poet, Constantin Popa, în cea mai recentă carte a sa, Dumnezeu tradus în limba clopotului, fabrică vise şi iluzii într-un atelier, în tura de noapte; un alt poet, Dorian Obreja, execută iluziile, le ucide fără milă, are şi o ofertă tentantă pentru cine e interesat de o lume fără iluzii: numai că aceea seamănă cu lumea fără cărţi dintr-o cunoscută distopie: „Execut iluzii, prompt, eficient şi, mai ales, convenabil,/ Mă puteţi contacta la orice oră din zi şi din noapte,/ Am sufletul fără memorie, trupul îmi este lavabil,/ Astfel încît nu mai port peceţile iluziilor ratate./ Pu­teţi să alegeţi între două la fel de tentante oferte:/ Gîndiţi-vă bi­ne şi optaţi pentru aceea ce vi se pare/ Mai potrivită, cea care credeţi că are cele mai certe/ Şanse de a vă împlini dorinţa ascunsă şi arzătoare./ Pot, mai întîi, să vă proiectez iluzia cea mai sublimă,/ Să o-ntreţin, s-o dezvolt, s-o fac din ce în ce mai mare,/ Să vă de­vină, astfel, o esenţă care lăuntrul vi-1 animă,/ Dar şi un scut şi o armură, protejîndu-vă de disperare./ Oferta cealaltă e contrară, se situează la polul opus:/ Vă preiau iluzia deja existentă cu-ncetul o torturez,/ Apoi o duc la ghilotină, o sui pe eşafod, acolo, sus,/ Şi printr-o precisă şi scurtă lovitură o decapitez./ De iluzii sunt cel mai experimentat şi rapid executor,/ N-am avut, niciodată, plîngeri, nici reclamaţii –/ Nu mai contează că-n fiece iluzie trăiesc, apoi mor,/ Mă mulţumesc cu plata cerută şi cîteva efemere ovaţii” (Executorul de iluzii). Pare că un călău nemilos (îşi) execută lent şi metodic singurătatea, pe sine însuşi, amintirile, icoanele femei­lor iubite, dar poetul explorează, în profunzime, ambivalenţa terme­nului însuşi pentru că, fireşte, a executa înseamnă a ucide, dar şi a construi. Cea dintîi iluzie executată, construită şi ucisă este fantasma-femeia; erosul, temă evident dominantă în Executorul de iluzii este al unui Pygmalion care (îşi) inventează pe Galateea pen­tru a o ucide: „Tu eşti o rană care va rămîne deschisă în sufletul meu,/ dar, fără dînsa, totul mi-ar deveni insuportabil de greu./ Tu eşti o rană pe care va trebui întotdeauna să o port,/ căci, chiar dacă sîngerează, fără ea eu aş fi ca şi mort./ Paradoxul este că eu singur, ştiind ce va fi, m-am rănit,/ doream mult prea mult să iubesc, fiind sau nu şi iubit,/ paradoxul este că, probabil, tu nu ştii sau deja ai uitat:/ pînă la mine nici nu existai, de aceea te-am şi inventat” (Riscul inventării unei muze); trimisă în amintire pentru a afla că, în fond, nu poate trăi fără carnea şi urmele ei, riscînd mereu calea spre aceea neantizată într-un trecut problematic, în vis („Drumul spre tine înseamnă mersul/ pe un fir subţire, sus­pendat la mare/ înălţime, fără centură de siguranţă,/ fără plasă de protecţie. Cu fiece pas,/ ar fi logic să mă apropii, de tine,/ dar nu aşa se întîmplă – pentru că tu,/ pe măsură ce simţi că devii/ vulnera­bilă, te retragi./ Şi, totuşi, nu mă întorc:/ e preferabil să cad,/ decît să renunţ la visul meu” – Drumul spre tine), fantasma se răzbună, purtînd pentru totdeauna pe cel care a inventat-o desenat în vitraliile fiinţei interioare. Poezia e materialul pe care poetul îl modelează în chip de Galateea, o „îmbracă în poeme” pentru că în-scrisul în vers e singura cale ca „amintirea să-mi mai rămînă vie”, cum scrie Dorian Obreja în Poetul, între femei şi muze; mai mult încă, femeia-fantasma-creaţia e un palimpsest: „Vreau să înţelegi foarte bine: palimpsestul/ este exact precum trupul tău de acum./ Am încercat să şterg totul, să-ţi fac trupul curat,/ să te fac să uiţi că a mai fost,/ din timp în timp, cîte un alt bărbat./ Am încercat să-ţi scriu pe trup numai/ patima mea cînd sunt adevărat./ Nu am ştiut, însă, sau nu am avut noroc/ după ce mă scrisesem, palimpsestului să-i dau foc…/ De aceea, în timp, vor fi mai puternice/ şi se vor aşterne, peste ceea ce am scris,/ altă patimă, altă dezamăgire, altă dorinţă, alt vis…/ Poetul, da – bărba­tul nu poate fi fericit,/ pentru că tu, în al vieţii tale rest,/ vei şti ce înseamnă şi vei actualiza un palimpsest…” (Poetul da, bărba­tul nu poate fi fericit).

Între iluziile executate cu sînge rece în mecanica erosului, în pendularea sa permanentă între adînc şi înalt este visul zborului; într-un poem precum Pasărea şi colivia din recenta sa antologie de autor, Ovidiu Genaru de-scrie astfel visul păsării din colivie: „Am deschis uşa coliviei: Hai du-te o implor./ Pa­sărea mea captivă bîjbîie spaţiul/ se izbeşte de transparente/ plînge şi-i este milă de libertate./ Hai fugi unde vezi cu ochii/ Eu repejor voi sigila portiţa în urmă./ Dar pasărea intră iarăşi în carcera ei/ şi lăcrimînd îşi pune cătuşa./ E fericită şi cîntă jelind/ cîntă ca noi/ dorinţa de a fi afară”. Şi, iată, în Executorul de iluzii zborul frînt al păsărilor mari: „Cîndva, demult, ţin minte cum mi-ai spus/ Că numai păsările mari pot ca să zboare sus,/ doar lor le este dat să poată să atingă-naltul/ şi între ceea ce este pămînt şi cer să facă saltul… Era, pe atunci, numai un vis că păsările-acelea am putea/ Chiar noi să fim şi împreună să ne-nălţăm în zbor./ Acum, din vis, a mai rămas şi va rămîne amintirea/ Care mă bîntuie adesea, făcîndu-mă de cer să-mi fie dor,/ Acum, cînd nu mai port inel-brăţară ca şoimii de-altădată,/ Acum, cînd nu mai sunt în colivia aurită, ferecată,/ Aş vrea să pot să-ţi fac un semn, să-ţi dau o veste,/ Dar nu ştiu dacă ţie îţi mai e dor de înălţimi celeste…/ Acum, poate că este trecută vremea şi clipa e tîrzie,/ Poate că însăţi tu de valuri ai fost dusă într-o colivie./ De-aceea semnul-acesta pe care către tine îl pornesc ,/ E spre a-ţi spune că pentru visul zborului îţi mulţumesc” (Din vis a rămas amintirea). Esenţa mesajului e aceeaşi, iar apropierea para­digmelor de sensibilitate e evidentă: lumea poeziei e (şi) o lume a replicilor poeţilor, a unui dialog pe care doar cititorul îl poate identifica şi, eventual, degusta. Sigur că Dorian Obreja poate nici să nu fi citit poemele lui Constantin Popa şi Ovidiu Genaru; „întîlnirea” lor e cu atît mai frumoasă, însă, pentru că se petrece în interiorul poeziei: jocul poeţilor e cu imaginarul, cel al cititorului, cu lecturile sale.

Iluzia tristă pe care Dorian Obreja o execută în fiecare dimineaţă de după fiecare noapte cînd va fi scris poezii de dragoste e însuşi Don Juan; amantul fascinant din noaptea tuturor patimilor rămîne, dimineaţa, fără sînge, poetul scriind în Executorul de iluzii povestea lui Don Juan nu în superbia cuceririlor sale, ci în amărăciunea de după ce acestea se vor fi consumat şi îi vor fi consumat fiinţa: „Dacă un şarpe s-ar tîrî către mine/ cu o lucire lacomă în privire/ nu aş fugi, nu l-aş alunga, nu m-aş teme,/ nu l-aş înspăimînta./ L-aş lăsa să se apropie,/ privindu-l fix în ochi,/ cu înţelegere, dar şi compasiune, şi i-aş spune:/ Prietene, nu ai nici o şansă –/ pentru a mă ucide ar trebui/ ca prin arterele mele să circule sînge,/ ori ele sunt secate de foarte multă vreme./ Dacă tu nu ţi-ai fi greşit misiunea/ ta primordială, oferindu-i Evei un măr/ viermănos, în loc de unul stropit/ cu otrava îndoie­lii, multe lucruri/ s-ar fi întîmplat altfel, printre care/ şi cele legate de mine./ Aşa, fiecare femeie care a dat buzna,/ a intrat prin efracţie sau tiptil/ în viaţa mea, nu s-a mulţumit să mă deguste,/ să mă savureze/ de seve, să mă violeze,/ ci a vrut să-şi asigure şi viitorul,/ adică să aibă un flaconaş cu elixirul/ amorului niciodată sfîrşit./ Drept pentru care, fiecare femeie/ care a trecut prin viaţa mea/ timp de o zi sau ani în şir/ m-a lăsat cu ceva sînge în minus./ Şi, cum viaţa mea a fost/ ca o gară, prin care au trecut/ foarte mul­te femei/ (unele chiar rămînînd cîte o vreme,/ aşteptînd legături spre destinaţii finale),/ oricît sînge aş fi avut, tot s-a terminat./ Toate acestea şi multe altele/ le-aş spune şarpelui, care m-ar înţelege,/ şi am deveni precum fraţii,/ foarte asemănători:/ eu, fără de sînge/ el, cu sînge rece…” (Fratele meu, şarpele).

După ce îl va fi „reîncărcat” literar pe Vasile Mihăescu, Editura Junimea îl „recuperează” şi pe Dorian Obreja, unul din poeţii cu un timbru special între liricii ieşeni „pierduţi” din generaţia ’80. Executorul de iluzii e un pariu cîştigat de poetul Dorian Obreja şi de casa de editură a Iaşului de ieri şi de azi.

 

Fata albă din şoaptele druizilor

 

O poezie marcat simbolică, într-un limbaj aproape criptat, cultivînd un nume ezoterism scrie Alexan­dru Burlui în Poemele anilor ce-au ars (Editura 24:ore, 2016); constelaţia simbolică,  a lumii Prinţului, inaccesibilă neofiţilor, se structurează în repere aparent bizare, în cheia simbolisticii masonice şi alchimice – iar numele lui Vasile Lovinescu nu este evo­cat întîmplător –, precum Pecetea de Negru, Jertfa de Aur, Miezul de Foc, Pocalul de Aramă, Ochiul din Zare, Triunghiul, Şapte Ceruri, Bolta de Soare, Roza, Egiptul faraonului, cu Thot şi Osiris al cărui sînge îl strînge în alt Graal, piramida etc.: poetul pare un alchimist în faţa athanor-ului său: „Sunt Miezul de Foc/ Ce vă doare etern/ Sunt Aripa de Lumină/ Simţită-n alt simţ/ Sunt Sabia ce-mparte/ Ţechinii de pleavă/ Sunt Pocalul de Aramă/ Vărsat la Masa Învierii…/ Să-ndrăznesc să te mint,/ Vis al meu?/ Să cutez să te cern/ Peste dulci livezi de-argint?/ Zboară liber…/ Nu mai e timp…” (Sunt). Cititorul neiniţiat ar putea fi derutat, căutînd o logică a realului trans-figurat în poem, cum se întîmplă în atîtea paradigme lirice, de la romantici pînă azi; în fond,  însă – şi aici este poezia lui Alexandru Burlui –, important e felul cum aceste simboluri generează  lirism, în ce măsură produc teme şi motive literare. Iar tema-pivot din Poemele anilor ce-au ars e căutarea; „M-au luat de aripi/ Şi nu mi-au vorbit de final…/ Prea legaţi de carne/ Am purces pe rîul de sînge/ Spre nimic din nimic/ şi Căuta­rea ne-a nins – Soare/ Pe urmele paşilor negăsiţi/ E mereu cu noi …nevăzută/ Căutarea de apă, de simţuri, de vise/ Şi de mai cîte am putea strînge/ În pumnii firavi de copii albi…/ Aşa purcedem în jos pe rîu,/ Cu stele pe frunte şi umeri/ Iar cînd le ştim acolo / Deja ne-a găsit… definitiv… scopul…” (Căutarea); pe calea de sînge, pe drumul anevoios, din nimic spre nimic, gonit unde încă n-a răsărit sau, înger căzut, coborînd printre oameni, alungat din Raiul codalb al celor Şapte Ceruri (“Iarăşi mi-e rău/ De-atîta coborît prin oameni/ Prezenţi în umbra veche…/ Pe sub Bolţi de Soare era bine/ Noaptea nu venea rece/ Strivind şi arzînd Temple/ Iarăşi am obosit/ Mi-am ucis cheful/ Punînd în loc trei tigri…/ Trei ti­gri liberi, ninşi de soare/ Şi-nsetaţi de roua din Şapte Ceruri,/ De spaime tulburi, umbre, chinuri…/ Iarăşi n-aţi văzut,/ Iarăşi v-a cuprins tăcerea,/ Iarăşi v-am rănit,/ Iarăşi am plecat întors/ Pe-un Rai codalb şi stins/ Şi nu ştiu de mai vin” (De-un Şarpe), iniţia­tul ştie că drumurile şi căutarea sa neostoită a esenţei pierdute sînt, în fapt, poteci fără întoarcere, întrebări fără răspuns, neviaţa, nimicul: „Nu au întoarcere/ Nici viaţă/ Esenţa pierdută/ În valuri – memorie/ Jucau cîndva/ În spatele frunţii/ Aur trecut în lacrimi/ Suferinţa doare/ Şi mori/ Pe coapse de Lună/ Te duci căutînd/ Neviaţa şi calmul/ Răspunsul, nimicul…” (Ecouri).

Argintul şi aurul sînt metalele poetului care (îşi) trece prin focul athanor-ului poemul însuşi, iar dacă alchimistul urmăreşte „transformarea divină” a mercurului în aur, poetul arde poemul pentru a regăsi, prin aburul Cuvîntului, ceea ce va fi fost înainte de în-fiinţarea sa, lumea de dinainte de lume: „Rîde din Foc poemul ars/ De negru şi neviaţă/ E trecut prin toţi/ Şi nu le-a mai rămas nici rana/ Nearsă de Soare/ De un Soare Negru ce nu apune/ Loveşte crud poemul ars,/ Iubeşte şi cîntă şi spune/ Că Vieţile-au plecat/ Să plouă-n alte vremuri/ Ucis de nesoare/ Poemul… ars…/ Doare…” (Poemul). Alexandru Burlui foloseş­te în Poemele anilor ce-au ars ceea ce el numeşte cuvinte-culori sau cuvinte-fiinţe vii, într-o cromatică foarte densă, strălucitoare, în culorile argintului şi aurului: Poemele anilor ce-au ars este o carte de colorat poezia, un univers al irealităţilor reale, (re)descoperită în pendularea continuă între sus şi jos, între cădere şi elan ascensional, iar poetul însuşi pleacă, într-un val roşu, înspre acea lume, pierdută, poate a druizilor: „Nori denşi – ceaţă scheletizată/ Ascunsă-n matca dintre vremi/ Un creier aburind de vise/ Idei ce-aşteaptă să le chemi/ Uimiţi am plîns de doruri lungi/ Ţesute alb în incantaţii/ Druizi ce n-au rămas tăcuţi/ Şi-nalţă spre ‘Senin libaţii/ Din necuprins de vrajă rece/ Am întrupat mii de porun­ci/ Rămase şi nearse-n Soare –/ Lumini – Cărări ca tu să urci…” (Ci­clici).

Căutarea fără istov – iar Lessing spu­nea că „între căutarea unui lucru şi aflarea lui, aleg căutarea” – îl conduce pe iniţiat într-o lume de dinainte de lume, ipostaziată liric în structurile imaginarului, în ţara de sub munte, a incantaţiilor druide, a celor Veşnici şi Înalţi, a fiilor luminii, „ţesuţi” în abu­rul Kogaionului: „Ai fost vreodată în Ţara De Sub Munte?/ Acolo ne-am născut în val de piatră,/ Cu mii de ani înainte de a uita ce n-am ştiut./ Singurul loc unde am fost frumoşi, imaculaţi,/ Unde-am iubit şi-am fost înalţi,/ Cu bărbi pînă la brîu, cu nea pe umeri/ Cu plete înfipte-adînc în miez de stîncă./ Acolo-i Lumina din Soare şi Cerul şi Marea,/ Acolo femeile au buze – mărgean şi ochii-cascadă,/ Iar lupii urlă deasupra şi negru-i deasupra/ Copacii-s mai falnici în rădă­cină…/ Mirosul de brad urlă-n văile-acelea/ De mii de ani nimic nu-i schimbat/ Focurile ard în jos, atît de adînc în aer,/ Atît de adînc spre cerul din vale încît/ Energia e rîu de Lumină ce şerpuie-n oameni./ Doar noi, cei de-aici nu i-am aflat cursul,/ N-am mai auzit în noapte RITMUL,/ Şi chiar de nu ştim, pe Ei îi purtăm pe umeri/ Ca Îngeri…/ Acum, în marea nopţii noastre, o rugă în piatră se-nalţă,/ o rugă ce zguduie Firea – Incantaţii Druide/ Uitate în susurul Munte­lui Dac:/ Doamne, să nu…!” (Ţara de sub Munte). Lumea aceea nu este Edenul din care va fi fost alungat Cain în pustie, povestea ei începe la sfîrşitul altor poveşti, cum scrie Alexandru Burlui în Fărîma de gînd, e lumea cifrei magice şapte, cu oraşele, icoanele, şoaptele fe­recate, o lume care ia fiinţă nu din fiinţa poetului-alchimist, ci din spiritul său, din mintea şi surparea în focul athanor-ului unde va să se decanteze aurul alchimic: „Cînd pleoapele freamătă-n sine/ Şi noaptea-ţi stă la căpătîi,/ De dormi şi Ochi-Triunghiuri/ Din bezna înapoi deschid cărări,/ Tu ştii că-i altă lume/ Ce-n minte-acum îşi face loc:/ O lume preacurată-n care/ Ceea ce ştii renaşte-apoi în viaţa ta:/ E-un zbor în Sus, în Jos şi în Adînc,/ Un Ochi mereu des­chis ce te aşteaptă./ La capătul de drum e Cheia/ A tot ce-a fost şi va să fie iară./ Aşa te-nalţi mereu din tine:/ Plutire-n linii supra­puse de-Orizont,/ Sfinx, Piramide, Temple, Druizi şi Faraoni –/ Nu-s decît semne a ceea ce va să fie/ E-un  Plan Divin ce-ţi este dat/ Din care jumătate se-mplineşte/ Cînd pleoapele freamătă-n sine/ Şi noaptea-ţi stă la căpătîi…” (Alt vis). În sfîrşit, dacă alchimistul ar­de mercurul pentru a găsi aurul, poetul arde poemul pentru a ajunge la fantasma fiinţei sale interioare; căutarea nu e, iată, a nimicului din nimic pentru că, la capătul improbabil, al irealităţilor reale, se află fata albă şi Pastorul alb; erosul (“Nu-i Morgana/ Nici reală!/ E-atît de moartă/ încît trăieşte…/ Şi-o detest, doar e-a mea/ Fata albă dusă/ Şi neplecată niciunde,/ Statornică timpului meu…/ Fata albă ucide prezentul” – Fata albă) şi spiritul maestrului care iniţiază neofiţii (“S-a închis Soarele în Noapte/ Şi-a plecat Luna la plimbare/ Să-ţi deschidă drum prin cuante/ Albule, Pastorule…/ Abrupt, neînţeles şi etern zbor/ Nevăzut în aripi de fluturi,/ Jertfit pe fulgerări şi pe gînduri/ Albule, Pastorule…/ N-a mai fost zi şi nici noap­te,/ Tunel de beznă în capăt de foc/ Ţi-a fost strigătul plînset şi rîset/ Albule, Pastorule…/ Aşa te-ai dus, măreţ şi calm/ S-aduni argintat începuturi/ Din întîmplate legende şi povestiri neapuse/ Albule, Pastorule Alb…” – Pastorul de lumi): căutarea din Poemele anilor ce-au ars sfîrşesc în alb, dar nu al purităţii, virginităţii, imaculării, luminii, ci în acela orbitor al fantasmelor fiinţei interioare.

Proiecţia în această constelaţie simbolică trimite lirica lui Alexandru Burlui într-o altă paradigmă poe­tică, aceea a exprimării inexprimabilului; el scrie, de pildă, pastel, dar cît de departe e acest Decembrie de acelea, celebre, ale lui Macedonski şi Bacovia: „Veşted iarna-mi vine/ Sloiuri ard în suflet/ Nimeni nu mai curge/ Printr-un ceas sau două…/ Ard Crăciuni în suflet,/ Timpul rău mă scurmă/ Rupt în tulburi ape/ Rostul mi se curmă…/ Dusă-n val speranţa/ Ochii plînşi – zăpadă/ Nevăzută-n spirit/ Cu parfum de zadă…”! Jocul cu viaţa /moartea e un joc al cunoaşterii lumii şi fiinţei încă nenăscute, ca în poemul Cum a supravieţuit un vînător de raţe; în sfîrşit, Alexan­dru Burlui recuperează baladescul, altfel, însă, decît îl vor fi fi­xat,  în poezia noastră de azi, Ştefan Aug. Doinaş, Mihai Ursachi sau Horia Bădescu: „Acvila tăcută/ Prinsă-n val de Soare/ Ruptă, arsă, mută,/ Fără de culoare/ Acvila de suflet/ Fără de mînie/ Aur smuls din sipet/ Pe cer la chindie/ Acvila – neviaţă/ Ce-i pătrunsă alb/ Cu opt ochi de gheaţă/ Pe un Rai codalb/ Acvila – iubire/ Tot ce-a fost odată/ Ucisă din fire/ Într-o zare plată/ Stinsă-n veci lumina/ Şi apusă-n Marte/ Zorile şi vina/ S-am de ele parte…” (Acvila); mai mult încă, Alexandru Burlui transferă baladescul şi „figurile” acestuia din eposul popular (hora, frunza, opinca) în blues: „În hora ne­bună/ Călare pe bulgări/ Stau şase subţiri/ De-un lemn rezemaţi./ Cînd şuieră vînt şi susură apa/ Ei ţipă tăcerea şi urlă durerea…/ O pentatonie ce sare din norme,/ Ce sparge tipare şi rupe timpane/ Din nou coboară adînc,/ Atît de adînc încît urcă…/ Dincolo de su­blim, de tradiţie,/ Chitară e frunza şi cizmă – opinca/ Dincolo de lacrimă surîsul acelaşi” (Blues).

Cu Alexandru Burlui s-a născut un nou poet adevărat, interesant, profund, substanţial, stăpîn pe mijloacele sale. Bun venit în lumea de dincolo de lume a literaturii!!