Ars poetica (Ed. Junimea, 2016) de George Popa este o elevată reacţie estetică la adresa avalanşei de platitudini şi impostură din sfera literaturii contemporane, a „prozei antipoetice fragmentată pe verticală” în care „delirul cuvintelor preţioase sună a gol”, iar „puzderia de împăraţi ai lui Andersen…practică manelizarea până la pornografia versificată”(p.193). Considerată din această perspectivă, lucrarea prof. Popa se recomandă ca un veritabil manifest literar, care prin conţinutul său devine volens-nolens şio Artă poetică sui generis,un mod de a apăra şi ilustra adevărata imagine a Poeziei. Unicitatea acesteia este dată de înălţimea la care sunt abordate problemele, a aerului tare în care hermeneutul ne invită să respirăm în vecinătatea   marilor opere de artă. Din aceste raţiuni, Poezia (dar şi muzica, pictura, sculptura etc.) nu poate fi ecoul unor interese practice imediate, ci al unor comandamente superioare ale spiritului neliniştit, care tinde să treacă dincolo de limitele posibilului: „Transposibilul din revelaţia mea – scrie George Popa – nu are implicaţie mistică. El este piscul atins de activitatea îndelungată a intelectului eroic, cel mai lucid în a găsi şi trăi suprema eliberare spirituală în mers continuu” (p.225).

În acest context, poetul devine instrumentul unor puteri cosmice impersonale pe care, în cele din urmă, le receptează potrivit unei anumite alcătuiri imaginative şi intelectuale. Dialectica fenomenului este pe cât de ciudată pe atât de uşor de explicat. În măsura în care există o perfectă identitate între mesajul transcendent şi dispoziţiile spirituale ale creatorului, acesta din urmă trăieşte „un sentiment de libertate, de suveranitate, de atotputernicie, de dumnezeire”(p.26). Cu alte cuvinte, s-ar putea spune că este el şi nu este el. De aici, adică din modul în care se combină cei doi factori rezultă, de fapt, timbrul inconfundabil al creaţiilor geniale. Aşadar, departe de a fi vorba de o dimensiune mistică a unui atare proces, se pare că este, mai curând, o corezonanţă perfect raţională între cele două entităţi, iluminarea sau entuziasmul poetic, făcând posibilă depăşirea cunoaşterii senzoriale şi discursive, mijloceşte captarea fulgerului divin. Știinţa modernă oferă alte temeiuri fenomenului. „Dicteul care se află la originea marii poezii, a marii arte nu este opera hazardului, ci are o perfectă logică, dar care acţionează în mod incontrolabil de către raţiunea noastră, este un fulger la care participă o gestaţie neuronică sau/şi transneuronică într-o structură genetică pregătită să-l primească şi având raţiuni cosmice de transvaluare superioară a vieţii, a naturii de a recrea la un mai înalt nivel lumea”(p.138). Altminteri spus, inspiraţia nu este decât un impuls înaripat „venind de undeva de dincolo, cum scrie Platon, şi care se află la originea marilor creaţii ale artelor în general înţelese ca poezie, şi anume poezie reflexivă ;dar şi a filozofiilor care sunt gândire poetică, precum presocraticii, hinduismul, Platon, Nietzsche”(p.49). Pe scurt, „fiind intermediarul dintre Dumnezeu şi oameni”, poetul devine ipso facto, „justiţiarul frumuseţii lumii şi demiurgul înveşnicirii ei”(p.128).

Creată sub atari auspicii, opera de artă autentică, adică aceea care transformă componentele sale într-o structură unitară, nu poate fi decât un microcosmos, o oglindă din care se răsfrânge armonia şi splendoarea macrocosmosului. Trăinicia şi capacitatea de deschidere metafizică a acestuia sunt asigurate de către elementul orfic :„poezia nu este nici metrică, nici rimă, nici metaforă. Este fluid muzical şi fior metafizic. Este magie, este transpunerea în negrăit” (p.193). Prin ordinea perfectă a ritmurilor, muzica lui Bach „oferă cea mai largă libertate a spiritului” (p.61), iar în poezia lui Eminescu Peste vârfuri, „mişcări ale naturii şi sunetul cornului dilată la infinit spaţiul din afară – mai departe, mai departe – şi apoi preschimbă acest spaţiu tensionat în pură mişcare sufletească, iar aceasta creşte până se eliberează în moartea iniţiatică a inefabilului Sufletu-mi nemângâiet /Îndulcind cu dor de moarte.”(p.61). Într-o asemenea alcătuire,elanul spre dincolo  este susţinut de toate componentele sale, sunete, ritmuri, imagini, logica interioară. etc. Metafora, bunăoară, „ este actul imaginaţiei prin care transpunem fiinţa reală, viaţa, lucrurile într-o icoană ideală” (203).

Însă tocmai prin virtuţile sale orfice, poezia rezolvă, în concepţia prof. Popa, faimoasa şi irealizabila ştiinţific cvadratură a cercului. Universul conceptual al unei poezii, asemănător, prin dezvoltarea şi coerenţa sa interioară, cu un cerc, este constrâns să evolueze în tiparele unei prozodii, identificată cu un pătrat. Altminteri spus, elanurile dionisiace sunt disciplinate de formele apolinice. Dar în măsura în care cele două componente colaborează armonios, „poemul dobândeşte capacitatea de a dezvolta o a treia componentă care depăşeşte perfecţiunea şi armonizarea dublului cadru geometric : este deschiderea metafizică eliberatoare”(p.183). Cu multă subtilitate, George Popa reia şi dezvoltă aici, dar dintr-o altă perspectivă decât Aristotel, unde era vorba de istorie, o idee scumpă Stagiritului :poezia este mai adâncă şi mai vizionară decât ştiinţa.

În spiritul acestei înţelegeri, ambiguitatea poetică, solicitând imaginaţia cititorului, deschide, prin însăşi natura sa, perspective extrem de fertile, conferind poemului o tinereţe veşnică :„Poezia ambiguă ne deschide şansa de a recrea un univers virtual care nu va coincide cu cel gândit de imaginarul poetului. Astfel un poem ambiguu pare că reîncepe mereu şi nu sfârşeşte niciodată…Cuvântul poetic este o  iluzie superioară, un model pentru altă alternativă a genezei (p.152-153). Până la urmă, întreaga strădanie este orientată spre captarea sensului fundamental al marii poezii :„O patrie şi o divinitate care se află în cerul inimii noastre (p.144).

În esenţă, nobleţea marilor creaţii trebuie căutată în finalitatea lor, în capacitatea acestora de a corecta imperfecţiunile naturii exterioare şi interioare „refundamentându-le”, adică sacralizându-le prin puterea vizionară a verbului poetic:„Aceasta este menirea supremă a poeziei :să-l smulgă pe om din cercul multiplicat la nesfârşit al finitudinilor, al determinărilor şi să-l elibereze fulgerător”(186), restituindu-i „nevinovăţia, candoarea primei întâlniri mirate cu lumina”, a atingerii „inexprimabilului dintâi, înainte de a fi fost umilit să coboare şi să se nască din nou din cuvinte”(p.129). Nu încape îndoială că din aceste raţiuni, adevărul poetic este cel „mai elevat adevăr omenesc”(194). Fără să se opună una celeilalte,filozofia şi poezia se întregesc, „căci adevărata filozofie nu poate fi decât poetică,aşa cum marea poezie nu poate fi decât metafizică”(p.126).Scopul lor este identic: mântuirea lumii printr-o „poezie gânditoare”, adică prin „acea poezie iluminată activ, care impulsionează, inima, sufletul, spiritul la trăirea transfigurată a vieţii. Este viaţa ideală”(p.124). Unor atari gânduri nu putem decât să le adăugăm o constatare amară: în lumea în care trăim cu cât o idee este mai măreaţă şi mai umană cu atât devine mai irealizabilă. O speranţă vagă pluteşte totuşi peste un viitor incert: „Știm noi dacă, în realitate, această energie nu se pierde, ci, după un mecanism necunoscut, este captată şi se află la originea unor acte cosmice ? Nu ea creează geniile ? Căci justiţia poetică este acelaşi lucru cu justiţia spirituală” (p. 136).

O aură de idealitate însoţeşte comentariile prof. George Popa despre geniu, marea poezie şi finalitatea acesteia. Este ca o promisiune de eliberare şi înălţare a omului într-un univers elevat, liber şi reconfortant :„neliniştea este preţul libertăţii sale vindecată prin poezie”(p.168).Este, în mod cert, efectul benefic al catharsisului estetic. Astfel, prin proiectarea poetică a existenţei umane pe un fundal cosmic, Ars poetica, un corpus de idei extrem de coerent, consolidat prin opiniile unor mari poeţi şi filozofi, devine, totodată, şi o metafizică a poeziei, fapt ce îi asigură un loc distinct între poeticile consacrate.

[1] Nu întâmplător, titlul se revendică de la cel purtat de celebrul manifest al Pleiadei franceze, Défense et illustration de la langue française, elaborat de Joachim du Bellay.