Poezia mare a lui Eminescu – un fenomen al naturii

 

Se pare că traducătorul a căpătat, printre cunoscătorii liricii universale o anumită faimă şi în România, dacă revista Convorbiri literare de la Iaşi, sub conducerea redactorului şef, Toruţiu, îi va cere, prin intermediul ataşatului cultural la Varşovia, Dan Telemac[1], un articol despre Eminescu. Aceasta pentru numărul festiv publicat în iunie 1939, cu prilejul celei de-a 50 comemorări ai intrării Eminescului în veşnicie. Textul transmis a fost o continuare a dialogului început de traducător în 1931, când a cunoscut primele strofe din creaţia eminesciană. Avea să spună, printre altele, poetul din Wadowice:

„[…] trebuie să recunosc că acum şapte ani, când am scris că „s-a terminat convorbirea”, m-am înşelat amarnic, am rătăcit! Dimpotrivă, convorbirea durează şi nu poate înceta „ Poezia mare – şi aşa este poezia lui Eminescu – este un fenomen al naturii, este un element, o eflorescenţă a firii! Acela care, conştient de existenţa şi valoarea ei, ca operă a conştiinţei umane, ar zice: „nu am nici un contact cu ea”, ar face acelaşi lucru ca şi cum ar spune? „nu am un contact cu verdeaţa luncilor şi albastrul cerului !”

În ultimii ani deseori am revenit cu gândul la faza acea îngândurată, când cu ajutorul prietenesc al strălucitului poet român contemporan, Aron Cotruş, m-am adâncit în albia înspumată şi furtunoasă a poeziei lui Eminescu…

[…] O, cât de îndurerată este întreaga operă a celui mai strălucit meteor, care a sclipit deasupra Europei, în anii 1850 şi 1889 !

Cunoaştem puţini poeţi care cu atâta temeritate ucigătoare de sine s-au coborât în profunzimile omeneşti; care cu o limpezime de necuprins au văzut, au simţit şi au redat în creaţiile lor patosul vieţii noastre trecătoare. Rar, în istoria poeziei mondiale, tragicul existenţei a fost exprimat cu o atât de impresionantă şi zguduitoare putere a sentimentelor, ideilor și cuvântului, ca la acest splendid, strălucitor şi orbitor tânăr (a trăit abia 39 de ani !).

[…] Când în primele zile ale lui august 1931, într-o după amiază înfierbântată şi înăbuşitoare, m-am înclinat în faţa mormântului marelui poet, am auzit aşa de limpede, parcă-mi le-ar fi şoptit vântul, următoarele cuvinte:

…Va rămâne în urmă-mi acea forţă fatală

care-mi împodobeşte fruntea, iar nu dorinţele;

dar după moarte ea va strivi invizibilă,

până ce, pe voi, înghiţitorii de pâine vă va preface în îngeri !

(din Testamentul lui Juliusz Słowacki)

 

[…] Trec epoci şi milenii; vor trece şi timpurile noastre de nelinişte, dispreţuire, cruzime şi nebunie, puterile acestei lumi se vor schimba; vor dura numai – vigilent şi etern – cuvintele acelora care sunt expresia conştiinţei universale”[2]. Nu cunoaştem ca în alte ţări să fi apărut în acei ani peste graniţă analize mai pertinente, aş spune chiar patetice, despre creaţia marelui poet român.

 

 

Traducere din Eminescu îl aşează pe Zegadlowicz

pe treapta cea mai înaltă a valorii poetice

 

Primirea din partea criticii şi a unor specialişti şi exegeţi de seamă  din diferite centre culturale poloneze, practic din toată Polonia a fost peste aşteptări. Amintesc doar câteva din cele transmise de Cotruş Ministerului Propagandei. În primul rând prezentarea făcută de cel mai important românist de la Universitatea Jagiellonă, prof. dr. Stanislaw Łukasik, lingvist şi istoric literar: Nowe przekłady wierszy i poematów M. Eminescu (Noi traduceri de poezii și poeme din Mihai Eminescu), apărută în cea mai cunoscută publicaţie – „Tygdnik Ilustrowany”, 1933, nr.7, p.124; în „Polonista”, recenzia lui J. Birkienmajer, M. Eminescu, Wybór poezji i poematów, przekład E. Zegadłowicza (M. Eminescu, Culegere de poezii și poeme, traducere Emil Zegadlowicz), 1933, nr.5, p.90; A. Galis, Wśród zagadnień życia umysłowego. Polsko-rumuńska wymiana kulturalna. Rozmowa z poetą rumuńskim A. Cotruszem (Probleme ale vieţii intelectuale. Schimbul cultural polono-român. Convorbire cu poetul român, A. Cotruș);  Poezje Eminescu i bajki Creangi po polsku (Poeziile lui Eminescu și poveștile lui Creangă în polonă), în „Tygodnik Ilustrowany”, 1933, nr.19, p.373-374; K. Czachowski, Poezje Michała Eminescu (Poeziile lui Mihai Eminescu) în „Dzień Polski”, 1933, nr.63, p.3; St. Napierski, Wybór poezji Eminescu (Culegere de poezii din Eminescu) în „Wiadomości literackie”, 1933, nr.50,  p.4; Z. Rabska, Poezje Emila Zegadłowicza (Poeziile lui Emil Zegadlowicz), în „Kurjer Warszawski”, 1933 din 13 martie, p.4-5; St. Szpotański, Literatura rumuńska w Polsce (Literatura română în Polonia), în „Kurjer Warszawski”, 5 decembrie 1934 etc. etc. Acestea şi multe altele ar trebui culese, traduse şi alcătuit un florilegiu, ca o cunună de lauri a poetului nepereche.

Criza care bântuia în lume, ca atare şi în Polonia, a făcut ca tirajul să fie modest. Ecoul şi receptarea au fost însă pe măsura travaliului. În 1937 Împărat şi proletar se bucură de cea de-a doua ediţie.

Fără îndoială că un rol important în răspândirea şi cunoaşterea lucrării respective a fost jucat şi de relaţiile cultivate cu pricepere de Aron Cotruş printre literaţi şi în lumea presei poloneze de cele mai diverse orientări. Poetul român nu doar că avea un cult pentru carte dar avea știinţa de a lucra în relaţiile interumane cu cartea. Lucru care în diplomaţia de azi nu mai există. „Vestitele” Institute Culturale Româneşti de azi nu sunt dotate la zi cu cărţi din ţară, şi doar pe sponci cu presa literară şi culturală. Acestea strălucesc prin incultură.

Nu lipsit de importanţă a fost și climatul politic propice pentru susţinerea unei asemenea prezenţe în perioada interbelică, în ciuda faptului că relaţia Beck-Titulescu începuse deja să se gripeze, după semnarea unilaterală a pactului de neagresiune polono-rus din iulie 1932, fără ca partea polonă să mai aştepte ca demersul să se facă simultan cu partenerul  român, cel cu care la 3 martie 1921 miniştrii de externe din cele două ţări semnase Convenţia militară româno-polonă, prelungită în 1931. În 1934 când tendinţe revizioniste agresive au început să fie promovate de Italia, Ungaria și Germania, Varșovia a întors spatele propunerii franceze cu privire la Pactul răsăritean și a început să curteze ţările care se pronunţau pentru revizuirea Tratatului de la Trianon, pe care de-altfel ea nu l-a semnat niciodată. A rămas totuși spre cinstea ei fidelă faţă de alianţa cu România de pe vremea lui Take Ionescu[3], în fapt faţă de orientările lui Pilsudski. În memoriile sale, istoricul Nicolae Iorga (prezent la câteva luni de la apariţia florilegiului eminescian, respectiv în august  1933, la Congresul internaţional al istoricilor de la Varşovia), cu amărăciune a făcut următoarea observaţie cu privire la relaţiile bilaterale româno-polone cât şi în chestiunea raporturilor României cu Sovietele. Aceasta în timpul recepţiei dată de preşedintele Poloniei, Ignacy Moscicki şi după convorbirea avută cu ministrul de externe Beck. Marele istoric a scris, cu amărăciune și durere totodată: „Impresia pe care o am este că acest om (Beck) nu ne iubeşte şi nu ne stimează. Îi trebuie minciuna păcii, chiar dacă ar fi să rupem din trupul nostru (Basarabia)pentru a i-o procura. Vorbeşte franţuzeşte cu oarecare greutate şi nu pare a fi deosebit de inteligent”[4].

Şi un alt gând pertinent aparţinând istoricului: „Cădere (ministru la Varşovia) crede că lucrurile Academiei s-ar putea recăpăta de la ruşi; Litvinov i-ar fi dat asigurări. S-ar putea lucra şi prin Polonia”[5]. Numai că Polonia a recăpătat atunci mai tot, România mai nimic, în afara osemintelor lui Dimitrie Cantemir, înhumate la Iaşi  în 1935.

Cât de frumos s-a încheiat o prietenie de șapte ani pusă în slujba poeziei românești, a lui Eminescu în primul rând, stă mărturie scrisoarea „de despărţire” pe care Cotruș i-a adresat-o confratelui său din Carpaţii polonezi, pe care am primit-o,  recent, de la Universitatea Jan Kochanowski din Kielce şi pentru care mulţumesc Doamnei dr Jolanta Drążyk:

“W walce Twojej ciężkiej przeciw wszelkim przeciwnościom – silne uściskanie ręki ode mnie, w chwili kiedy opuszczam Warszawę – na zawsze…

Byłeś mój pierwszy znajomy w Polsce – i zostaniesz wśród moich przyjaciół najdroższych i najrzadszych mojego tymczasowego bytowania na tym padole…

Wśród moich peregrinacji na świecie a pomiędzy Twoje karpackie gniazdo samotnego orła istnieć będzie zawsze niewidzialna droga która nikt i nic nie może przemienić w przepaść. Twój oddany Aron Cotruș”.

„În lupta grea pe care o duci, împotriva tuturor împotrivirilor, primeşte din parte-mi o puternică strângere de mână, în clipa în care părăsesc Varşovia pentru totdeauna…

Ai fost prima mea cunoştinţă în Polonia și vei rămâne printre cei mai scumpi şi iubiţi prieteni ai mei din vremea scurtului meu popas în această vale a plângerii.

În timpul peregrinărilor mele prin lume, spre cuibul Tău de vultur singuratec din Carpaţi va exista întotdeauna o cale invizibilă pe care nimeni şi nimic nu va fi în stare să o transforme în prăpastie”.Al Tău devotat, Aron Cotruş.”

În mai 1936 Zegadłowicz participă la cunoscutul Congres al Culturii de la Lwów. După evenimentul respectiv începe colaborarea cu publicaţia  antifascistă Dziennik Popularny în paginile căruia se va întâlni cu Wanda Wasilewska, Wiktor Grosz, Władysław Broniewski, Leon Kruczkowski şi Lucjan Szenwald.

În curând îi apare şi romanul Motoare în care critică din răsputeri ordinea sănătistă din ţară, până acolo încât zeţarii care trebuiau să culeagă manuscrisul, de teama de a nu fi aruncaţi în temniţa rău famată de la Bereza, au refuzat efectuarea operaţiunii. Cotruş care cunoştea, se vede, greutăţile şi  peripeţiile prin care trecea poetul începe scrisoarea de despărţire cu fraza: În lupta grea pe care o duci, împotriva tuturor împotrivirilor….În momentul izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial Zegadłowicz se afla în conacul din Gorzeń-Górny. S-a îmbolnăvit subit şi a trebuit să se interneze la spitalul din Sosnowiec, unde s-a stins din viaţă, în vârstă de 52 de ani, la 24 februarie 1941.

Folosindu-se de dispariţia scriitorului, nemţii i-au confiscat imediat valoroasa bibliotecă conţinând aproape 10 mii de volume, colecţia de artă populară, una dintre cele mai bogate din Polonia, constând în sculpturi în lemn realizate de artistul primitivist, descoperit şi promovat de el, Jędrzej Wowra, cât şi pânze realizate de mari pictori polonezi, de mare valoare atunci şi azi, câteva mii de lucrări de grafică semnate de autori francezi,  obiecte de artă populară, cu siguranţa şi româneşti.

Mormântul scriitorului, al prietenului devotat al culturii şi poeziei româneşti se află în cimitirul din apropierea oraşului Sosnowiec, la Będzin. Depus-a oare vreun român o floare sau o lumânare la mormântul său?

Aceşti cai de tracţiune ai unei culturi – denumiţi astfel de însuşi Puşkin – sunt prea repede daţi uitării -, inclusiv în ţările pentru care şi-au consacrat într-un fel o parte din viaţa lor[6]. Nu se mai știe nimic nici despre receptarea unei activităţi atât de rodnice a traducătorului despre care unul din contemporanii săi au spus: „cele mai delicate nuanţe ale sentimentelor poetului român capătă în traducerea polonă o expresie deplină. […] Traducerile lui Zegadłowicz nu par a fi „tălmăciri, ci producţii originale, izvorâte din sentimente proprii”.

Apreciind în cel mai înalt grad realizările scriitorului polonez în transpunerile efectuate din Eminescu (şi nu numai – adăugăm noi)  cronicarul de la Curierul varşovian conchide: „chiar dacă poetul Zegadłowicz n-ar mai scrie nimic de aici înainte, singura traducere din Eminescu îl aşează pe treapta cea mai înaltă a valorii poetice”[7].

Din nou despre rolul jucat de Aron Cotruş,

respectiv despre cunoaşterea traducătorului în România

Este meritul lui Aron Cotruş că a păstrat cu traducătorul din Wadowice relaţii dintre cele mai cordiale de lucru şi de prietenie pe întreaga şi  lunga sa şedere în Polonia (cca şapte ani), amiciţii pe care le-a lărgit în mod considerabil, prin intermediul său cu alţi creatori şi specialişti de seamă în cultura românească:  : W. Lewik, T. Holender, E. Biedrzycki, cu numeroşi exegeţi şi critici literari, cu personalităţi influente din Ministerul Culturi şi Artei de la Varşovia[8].

În Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, în dosarul personal al ataşatului Cotruş nu am găsit caracterizări ale muncii sale din perioada varşoviană, făcute de superiorii săi, de cei care îl „coordonau”, cum am spune azi. Cu siguranţă, practica „notărilor” personalului diplomatic al misiunilor Regatului României în exterior a fost introdusă ceva mai târziu, în anii ’40, de ministrul de externe prof. univ. Mihai Antonescu, acesta urmărind împreună cu şeful statului eficientizarea muncii corpului diplomatic românesc, mai ales în perioada în care propaganda iredentistă maghiară săpa insiduos la temelia statului românesc.  Textul primei consemnări (notare de serviciu) l-am găsit,  în schimb, la „cazierul” de la externe al consilierul Aron Cotruş, redactat fiind în anul 1942. Este notarea  redactată de N. Dimitrescu, ministrul plenipotenţiar de la Madrid, cu care poetul a colaborat strâns. Nu cred că miniştri plenipotenţiari de la Varşovia: Cădere, Vişoianu sau Zamfirescu n-ar fi subscris la această apreciere oficială făcută peste ani despre distinsul lor colaborator:

„Intelectual de rasă, poet naţional viguros, înfocat luptător naţionalist, Dl. Aron Cotruş se bucură de mare prestigiu în lumea intelectual-artistică şi de presă spaniolă, precum şi faţă şi printre colegii săi străini, printre cari a ştiut să facă cunoscută dreptatea revendicărilor româneşti. Temperamentul său foarte afabil, cordial şi îndatoritor, curtenia sa desăvârşită, precum şi buna cunoaştere a limbii spaniole i-au cucerit mari şi credincioase prietenii în aceleaşi cercuri. Acţiunea sa puţin sgomotoasă dar foarte abilă şi tenace de luminare prin vizite personale dese, strecurarea de articole, trimiterea a numeroase cărţi şi broşuri, a adus şi aduce mari servicii cauzei ţărei, pentru  toate aceste motive i-am dat calificativul foarte bun. Sublinierea aparţine ministrului Dimitrescu.

Cu siguranţă, Cotruş a fost la Varşovia acelaşi diplomat patriot, acelaşi scriitor şi publicist talentat, dăruit cauzei promovării culturii şi spiritualităţi româneşti, a fost acelaşi diplomat-poet, care la Sosnowce a publicat volumul personal, în 1933, intitulat –  Printre oameni în mers –  iar la Varşovia, în 1935,  florilegiul –  Horia – care va avea zeci de ediţii; la Lwow – tot în 1935 – a văzut lumina tiparului Culegeri de versuri în limba polonă în traducerea lui Włodzimierz Lewik, cărţi foarte rare azi în România şi în Polonia.

Despre traducerile inspirate realizate de unul dintre cei mai controversaţi poeţi polonezi ai primei jumătăţi a secolului al XX-lea, modernistul Emil Zegadłowicz, s-a scris foarte puţin în presa românească. Impardonabil de puţin. Doar Iorga, din nou Iorga, a fost cel care a publicat în Cuget clar, nr. 11-12 în 1932 poeziile: Versuri de tinereţe şi Mormântul – ca răspuns (recunoştinţă) la publicarea poemului eminescian Împărat şi proletar, traducere care i-a fost dedicată, iar Czara Dusza Stec şi Margareta Sterian au inclus câteva din poemele sale în Antologia de poezie poloneză apăruta în 1935. Nu s-a scris în presa românească, pe măsură, nici chiar la apariţia integrală la Poznan a poemului, în 1932, iar ulterior destul de critic cu privire la traduceri a fost istoricul literar, comparatistul şi polonistul – Stan Velea[9].

Aşadadar, despre efortul tălmăcitorului s-a ştiut nu pe cât ar fi meritat acesta în România, în ţara pe care poetul şi dramaturgul polonez a iubit-o atât de mult, îndeosebi pe Eminescu, care  pentru el era, cum menţionam mai sus, un strălucit meteor. Aceasta și datorită transformărilor geopolitice și culturale de pe continent, chiar de la moartea sa în 1941 până în anii 60. Dintre cunoscători, doar poloniştii Telemac şi Holban l-au cunoscut şi i-au apreciat remarcabilul travaliu, aceasta în 1939.

La justa sa valoare a fost relevată  activitatea prodigioasă de traducător al liricii româneşti de lectorul universitar, Victor Jeglinschi, în lucrarea de doctorat susţinută în anii 70, sub conducerea profesorului I. C. Chiţima, la Universitatea din Bucureşti.[10]

Abia mai recent despre personalitatea traducătorului s-a scris pe larg în România literară, iar despre transpunerea poemului Împărat şi proletar şi modul în care s-a realizat transpunerea s-a scris în revista Poezia din Iaşi. Mai mult, la Asociaţia de Drept şi Relaţii Internaţionale din Bucureşti în ianuarie 2016 s-a ţinut o conferinţă despre cele amintite mai sus. Aici şi la Fundaţia Europeană Titulescu au fost evidenţiate relaţiile politice favorabile stabilite între cele două ţări şi popoare la sfârşitul primului război mondial după  care s-a înregistrat o sete acută, mai ales în zona Cracoviei şi la Bucureşti, legată de o cunoaştere mai bună a valorilor culturale şi spirituale reciproce, apărând la ordinea zilei şi problema formării de cadre capabile să realizeze aceasta. Urmare şi a unor contacte dintre ele mai cordiale, la nivel înalt, dezideratul menţionat a putut fi mai uşor edificat. În acest context a fost posibilă concretizarea manifestărilor cultivate şi promovate de Cotruş, realizate cu brio de Zegadlowicz. În plus, năzuinţa de-a asigura o mai bună cunoaştere a fost promovată de cei mai de seamă lideri din capitalele celor două ţări, în frunte cu Regina Maria, Nicolae Iorga şi Take Ionescu până la Piłsudski, Wędkiewicz sau Zegadłowicz şi Stanisław Łukasik din ţara prietenă şi aliată. Golul era însă atât de mare încât fiecare pas făcut în această direcţie căpăta o însemnătate demnă de a fi relevată, mai ales că în Polonia nu lipseau persoane sau forţe politice care să se  împotrivească acestei apropieri[11].

În treacăt fie spus, au fost numeroase încercările făcute de literaţi români, din lipsă de polonişti de marcă, înlocuiţi fiind de cei de formaţie franceză (care au şi denaturat mult), pentru cunoaşterea şi răspândirea creaţiei romancierului Henryk Sienkiewicz, laureat al Premiului Nobel la începutul secolului al XX-lea, a poetului naţional polonez, a marelui romantic, Adam Mickiewicz, cât şi a altor creatori polonezi de seamă. Românilor le-a lipsit în perioada interbelică un Emil Zegadlowicz, dar nici polonezii nu au avut un diplomat de talia lui Blaga sau a lui Cotruş la Bucureşti. Realmente, Emil Zegadlowicz a fost  o rara avis pentru literatura română, pentru Eminescu în mod special. Nu cunoaştem în alte ţări, în perioada respectivă, o mai mare dăruire pentru creaţia ilustrului poet.

 

[1]  Arhiva Universităţii Jan Kochanowski din Kielce

[2] Idem „Convorbiri literare” 1939

[3]  cf. Nicolae Mareș, Relații româno-polone în 1938-1939 în context central european, Opera Omnia, Iași, 2013

[4]   N. Iorga, Memorii, vol. 7, p. 122

[5]   Idem, N. Iorga, op. cit., p.124

[6] (cf. Nicolae Mareș, Portretul unui traducător interbelic de poezie românească, România literară, 42/2015, pp. 22-23).

[7]  St. Szpotański, Literatura rumuńska w Polsce (Literatura română în Polonia), în ”Kurjer Warszawski”, 5 decembrie 1934

[8] Nicolae Mareş, Aron Cotruş, scriitor şi diplomat prea mult dat uitării, Acasă, 2011, ff. 58-63

[9] cf. Poezia românească în Polonia, pp. 259-278, în Relaţii polono-române, Suceava 2004

[10]   cf Victora Jeglinschi: Manuscris – Relații culturale româno-polone în primele decenii ale secolului al XX-lea – 1900-1945.

[11]  Cf. Nicolae Mareş, Relaţii româno-polone 1938-1939 în context european, Ed. Tipomoldova Iaşi, 2013