POEZIE ITALIANĂ CONTEMPORANĂ – Milo De ANGELIS

 Milo De Angelis s-a născut în 1951 la Milano. A publicat volumele de versuri: Somiglianze, Ed. Guanda, 1976; Millimetri, Ed. Einaudi, 1983; Terra del viso, Ed. Mondadori, 1985; Distante un padre, Mondadori, 1989; Biografia Sommaria, Mondadori, 1999; Quell’andarsene nel buio dei cortili, Mondadori, 2010. A publicat proza fantastică La corsa dei mantelli, Ed. Guanda 1979, care a fost republicată de Marcos y Marcos în anul 2011, şi volumul de eseuri Poesia e destino, la Cappelli, în 1982. A tradus din franceză şi din limbile clasice: Racine, Baudelaire, Blanchot, Eschil, Lucreţiu. În anul 2008, a fost publicat de Mondadori un volum care conţine întreaga sa operă poetică, Poesie. Cea mai recentă carte a sa, Incontri e agguati, a apărut în anul 2015. Poemele traduse în limba română fac parte din volumul Tema dell’adio, Mondadori, 2005.

 

VOM VEDEA DUMINCĂ

*

Să număr secundele, vagoanele Eurostarului, să te văd

coborînd din numărul nouă, căruciorul, surîsul,

emoţia, vestea, vestea cea mare.

Asta s-a întîmplat, în 1990. S-a întîmplat, sigur

s-a întîmplat. Şi înainte de asta, scufundarea în Ticino,

în timp ce mingea dispărea. S-a întîmplat.

Am văzut accesibilul şi invizibilul unei clipe.

Zînele se întorceau în cămine, uraganul

umplea un cer halucinant. Fiecare lucru era acolo,

gol şi plin, pentru noi cei care aşteptăm.

 

*

Milano era asfalt, asfalt lichefiat. În golul

unei grădini a fost mîngîierea, penumbra

blîndă care a invadat frunzele, ora fără judecată,

spaţiul absolut al unei lacrimi. O clipă

în echilibru între două nume înainta către noi,

se făcea luminoasă, se odihnea pe piept,

pe marea prezenţă neştiută. Să mori a fost acea

sfărîmare a liniilor, noi acolo şi gestul peste tot,

noi rătăciţi în tensiunile absolute ale verii,

noi între oasele şi esenţa pămîntului.

 

*

Nu mai e dat. Plînsul care se transforma

într-un rîs nebun, nopţile petrecute

alergînd pe strada Crescenzago, urmărind neonul

unui chioşc de ziare. Nu mai e dat. Nu mai e a noastră

emoţia aşteptînd miezul nopţii, aşteptîndu-l

pînă cînd intră în tumultul său adevărat,

în frenezia tuturor orelor, tuturor orelor.

Nu mai e dat. Unul singur e timpul, una singură

moartea, puţine obsesiile, puţine

nopţile de amor, puţine săruturile, puţine drumurile

care duc în afara noastră, puţine poeziile.

 

*

Totul era deja în mers. De atunci pînă aici. Tot

timpul, luminos, atingea buzele. Toate

amînările se uneau într-un colier. Umbrele

din Lambrate au închis uşa. Toată camera,

îngîndurată, a devenit primul tremur. Negrul

părului tău în faţa galbenului din ultima rază.

De atunci pînă aici. Era prima zi de vară.

Tăcerea ne umplea fruntea. Totul era

deja în mers, de atunci, totul era aici, unic

şi pierdut, al nostru şi trecut, incontrolabil. Totul cerea

să fie aşteptat, să se întoarcă la numele său adevărat.

 

*

Nu mai era timp. Camera intrase într-o sticluţă.

Nu mai era dat să împărţim esenţa. Nu mai aveai

colierul. Nu mai aveai timp. Timpul era o lumină

marină printre storuri, o petrecere de surori,

rana, apa la gît, Vila Litta. Nu mai era

  1. Umbra pămîntului umplea ochii

cu spaima culorilor dispărute. Fiecare moleculă

era în aşteptare. Am privit amîndoi peticirea

mîinilor. Nu mai era lumină. Ne strigă

încă o dată, judecaţi de o stea fixă.

 

*

În vara timpului omenesc, în ultima vară,

erau toate străzile. Prenestina

cu centurile ei ocolitoare ajungea la mare

în vechiul Taranto şi la grădinile de la Porta Venezia,

geografie de legături nesperate, timp ce nu se pierde,

toate străzile, toate iubirile scufundate în una singură

şi renăscute, toţi paşii în faţa intrării, privirile

pe interfon, toate vocile, accentele, silabele,

tu care ieşeai zîmbitoare cu căciula ta

şi mergeai hotărîtă spre un autobuz.

 

*

A fost o aniversare, la început, desigur.

Cinci lumînări albastre, rude niciodată văzute,

urările. A fost, asta a fost.

A cinsprezecea a fost la Monferrato, mi-amintesc,

Cu Luisella şi Cristiana, turneul de luptă pe Pad,

corpul învins, sînul întrezărit. A fost acolo.

În tumultul misterios se forma o osatură, sensul

orelor mutilate. Totul era mai aproape de sîngele

curcubeului. A fost. A fost. Ochii

căutau, în materia neliniştită, o tăietură.

În chipul îmbătrînit al unei femei, lumea

întreagă se ofilea. Pe urmă, o apostoliţă, renăştea. Lapte

şi cruce. Calea celor pierduţi. Datorie scrisă.

 

*

În tine se adună toate morţile, toate

geamurile crăpate, paginile uscate, dezechilibrele

gîndirii, se adună în tine, vinovată

de toate morţile, neîmplinită şi vinovată,

în veghea tuturor mamelor, în a ta

nemişcată. Se adună acolo, în mîinile tale

slăbite. Au murit merele din această piaţă,

aceste poezii se întorc în gramatica lor,

în camera de hotel, în baraca

a ceea ce nu se împreunează, suflete fără odihnă,

buze îmbătrînite, scoarţă jupuită de pe trunchi.

Au murit. Se adună acolo. Au greşit,

nu le-a ieşit socoteala.

 

*

Locul era nemişcat, cuvîntul întunecat. Acela era

locul stabilit. Adio amintire de nopţi

senine, adio zîmbet larg. Locul era acolo.

Să respiri era un întuneric de storuri, o aşteptare primordială.

Tăcere şi gol îşi schimbau între ele înfăţişarea şi noi

vorbeam la lumina unui bec. Locul era acela. Tramvaiele

treceau rare. Venera se întorcea în baraca ei.

Din tocurile războinice se desprindeau bucăţi. Nu am mai

spus nimic. Locul era acela. Acolo mureai.

 

*

Se scufundă naţiuni, cad turnuri, un haos

de limbi şi culori, traume şi amoruri noi,

intră pe Bovisasca, alungă secolul douăzeci

al singurătăţii absolute, al versului nostru

suspendat în gol. Alte femei ocolesc

resturile din piaţă, în mizeria nouă

a acestei clipe. Eu stau în cafeneaua de la parter,

privesc un peisaj de Sironi, într-un doisprezece august

solitar, încep să convoc umbrele.

 

Îl revăd pe tatăl meu într-un oraş de mare, o briză

de Belle Epoque şi un surîs confuz de băieţandru.

Pe urmă Paoletta care pe tatami a cîştigat

cu trei secunde înainte de final. Şi Roberta

care şi-a dăruit viaţa. Şi Giovanna,

într-o tăcere de spitale, cînd timpul îşi

revelează marile paradigme.

“Se vor întoarce vii iubirile tenebroase

care în mijlocul anilor au lăsat

o durere profundă, se vor întoarce, se vor întoarce luminoase”.

versiunea în limba română şi prezentare: Eliza Macadan