TU N’ES PLUS RIEN QU’UN SONGE… / NU EŞTI DECÂT UN VIS…

O, suflet îngropat în al materiei neant,

Cenuşă- nfumurată şi praf impertinent,

Fantomă îndrăzneaţă dar şi zădărnicie –

E timpul să iei seama de-a ta nimicnicie…

Defecte se ascund sub-a ta desăvârşire,

Cu mult sub animale se află a ta fire.

Deşi te pregăteşti, sperând, pentru sfârşit,

Un pas nu poţi a face fără a fi greşit;

Şi cum binele-n tine îl cauţi, nu în altul,

Ar trebui-n nimicul acela să vezi neantul.

Într-un cuvânt, în tine-a găsi-i cu neputinţă

Un singur merit sigur şi demn de-a ta fiinţă.

Nici să-l doreşti măcar, nimic nu te animă,

Ca să-l obţii n-aspiră măcar a ta inìmă.

Vreo rază-naltă-n tine nu poate să lucească

Iar simţul nu ţi-e-ncins de-o flacără cerească,

Dacă preaplin, în fine, de vreo sfântă putere,

Nu simţi că-n tine însuţi plictisul nu prea piere,

Fără presentimente, laş, orb şi imbecil,

Tu poţi, cel mult, să fii un maldăr inutil.

Infirm, sleit în spirit, secătuit şi-n corp,

Arăţi cât eşti de slab în cel mai mic efort;

Făr-ajutor divin, făr-o mână divină,

În tine neputinţa şi-eroarea domină.

Nu eşti decât un vis, un nor înşelător,

O umbră, o suflare, un fum, ba chiar un vápor.

Nu eşti decât mereu aceeaşi inconstantă,

Aceeaşi rătăcire mereu extravagantă.

Eşti timpului o pradă şi-o jucărie sorţii,

Eşti crimă-n astă viaţă, oroare-n mâna morţii…