Apocalipsă

Negru ca un ghem de păr aspru şi încâlcit,

de capră sălbatică, străluceşte soarele sus pe cer,

cel ce ne dă nouă, muritorilor,

întunericul său fără de-asemănare

şi ne atrage în miezul său zbârcit,

deşi simplu, topit într-o singură forjă întunecată,

în vârtejul obscur, aflat mai presus de

cerurile dimineţilor noastre senine, lipsite de orice urmă de nori,

compuse numai din lumină şi mişcare

de la un capăt la celălalt al orizontului

şi de la margine de lume – de duh sfânt pogorât

din ceruri, slavă a celui ce este veşnic domn,

adică stăpân al lumii –

până dincolo de orice asemănare

cu sine însuşi, până la soarele negru

ce străluceşte în noaptea sufletelor,

ce sunt în sinea sa doar unul,

unic ghem de păr sau, mai bine zis,

unică brazdă trasă deasupra stelelor

de sine însuşi.

Transcendenţa plină

Ghemuit ca un vierme înlăuntru-mi mă întreb tot într-una

dacă stingher ca steaua singurătăţii

să şadă sufletul meu, neclintit ca o stană

de piatră bazaltică neagră,

sau să-şi accepte cu seninătate destinul

de a fi doar o treaptă din marea scară

ce urcă în cer – spirală compusă din numere-trepte ce se

apropie etern de punctul fix: absolutul – ;

mi s-a dat de-nţeles, de la bun început,

că tot eu am fost, încă din fragedă pruncie,

o aceeaşi persoană, aflată

pe o primă treaptă zimţuită din pulberea stelelor,

apoi pe o alta, tot mereu pe o altă treaptă-suflet-arheu

pentru ca, dublura de paloarea strigoilor

ce-mi este de drept spiritul meu,

să fie în lume, în loc să nu fie deloc,

cvadruplă apariţie mundană a ceea ce stă dedesubt,

veşnic, de neclintit şi negru.

Dat mi-a fost să cunosc că doar

persoana se mişcă, din treaptă în treaptă,

din suflet în suflet, mereu mai sus, tot mai sus,

în tării de culoarea oţelului, printre astre lucind

într-un cer veşnic negru.

Şi mântuirea, veţi întreba,

când este ea de zei sorocită să vină?

Unde e capătul drumului ce urcă

tot mereu şi mereu prin stelele logos-stele?

O, absolutul, inefabil loc în care

mişcarea moare mereu spre a se naşte din nou,

continuu travaliu al Tatălui,

căci în el puse laolaltă sunt toate,

plin de sine însuşi fiind,

de simplificarea armonică

aflată dincolo de timp, dar şi de veşnicie,

atât de aproape şi totuşi atât de departe,

neavînd nimic în afara sa.

 

Elansare în profunzimile cerurilor

Bine înfipt cu picioarele în pământul negru

privesc în sus, în tării, spre profunzimile

cerurilor sclipitor de albe

ca spuma laptelui, dimineaţa,

abia muls din ugerul vacilor zeului-soare,

spre tăriile poporate cu puhoaie de

stele logos-stele – unduitoare năluci

de o consistenţă spectrală, asemenea

unei iubiri prea mult jinduită

însă niciodată menită

a se fi împlinit –.

 

Doar ieşirea din sine însuşi a cerului sacru,

pogorârea lui lină, de-a lungul razelor

curbate de lună, într-o pluralitate de ceruri suprapuse

ca filele de hârtie dintr-o carte albastră,

până aici, pe pământul colţuros şi steril,

îmi mai aduce aminte de trecutul reîntoarcerii sale

tot în el însuşi.

Amarnica sa necesitate, înscrisă cu litere de foc

printre constelaţiile stelelor fixe,

impune teluricelor creaturi blajine,

cu care îmi împart casa locuirii mele

de când mă ştiu vieţuind pe pământ,

le obligă pe toate cele  ce sunt

să lucreze cot la cot cu toate lucrurile lumii,

cu cele albastre şi cu cele de culoarea

frunzelor vara, cu viespile suple şi bondarii obezi,

harnici zbârnâitori, întru primenirea zidirii noastre

potrivit amarnicei sale destinări din tăriile cerurilor.

 

Iar mai presus de cerul stelelor fixe –

grijulie manta ce acoperă drăgăstos pământul ierbos –

se aude murmurul înfundat al scurgerii leneşe,

ca de sânge închegat, în sine însuşi,

a celui ce ochi omenesc nu-l poate vedea,

într-atât de simplă e pacea sa,

ce domneşte majestuos

dincolo de permanenţă şi de eternitate.

 

Revenire

Slavă ţie, prea nobile prinţ, purtător de albastră  coroană

de ceară gălbuie şi tomnatică pâclă,

cu aripi în ceruri răsfrânte molatic

sub soarele roşu, sfielnic prelins peste zare,

ce argintiu ca o dâră neclară iute coborâtoare

te-ai prăbuşit în genunea de culoarea

căruntelor ape ale mării!

Cânt tânguit de sirenă rănită

răsunând prelung  sub stânci ascuţite ce învolbură valul;

căderea în ape, prăbuşirea în sine, în ceruri,

a celui ce zboară semeţ printre astre

e doar obsedantul recurs

la aducere aminte a tainei obscure

ce glăsuie încet, cu vocea-i molcomă,

despre locul cel sacru, anevoie de-atins –

acvatică, maternală lacră albastră,

în care răsar printre oase albite maci roşii,

străveziu plutind ireală –

în vuietul surd al înserării fecunde

ce adie sub genunea de tulbure ape.