Andrei NOVAC

niciun spaţiu înainte de toate şansele

fereastra pe care o deschid

nu duce nici către moarte, nici către lumină,

anii pe care îi petrec aşteptînd

dezlipesc tot ce ni se lipeşte de piele

atunci cînd rîdem

înainte ca orizontul să se topească

 

aşa se schimbă felul meu de a fi,

acum ştiu,

acum ştiu, că, pentru a putea evada,

trebuie să fugi prin fiecare anotimp

pe ferestrele noastre fug umbrele întregi

de la jumătate,

ca şi cum am fi vii şi din ce în ce mai liberi.

 

despre fluturi cotidieni şi aşteptare

la fel ca şi ceilalţi, sînt atent,

nu plutesc decît umbre şi litere,

întotdeauna merg înainte,

chiar dacă îmi întinzi mîna ta cu cinci degete

la capătul cărora

unghiile sînt vopsite în culoarea roşu aprins

ca un răsărit ridicat dintre blocuri

 

azi, peste geamul dormitorului

numai fluturi în toate culorile pămîntului,

 

tu eşti departe,

fugi de mine şi de lucrurile

pe care aş putea să ţi le spun,

 

din pereţii uzi prin care ţîşneşte căldura.

 

azi, tu nu mă cunoşti,

eu nu sînt decît din oase şi din amintiri,

străzi şi iluzii,

morţi sigure şi vieţi

peste care nimeni nu a trecut.

 

spaţiile din care vin

sînt din ce în ce mai singur

şi ştiu că nu este din cauza anotimpurilor,

spaţiile din care vin sînt din ce în ce mai strîmte,

mirosind prea mult a întuneric.

a venit timpul

 

nu ştiu ce o să se întîmple de acum înainte,

sînt doar frămîntări

şi remuşcări răsucite pe beţe de plastic

 

 

oftez

azi soarele nu iese,

străzile colcăie de apă,

eu rătăcesc,

toate uşile sînt închise

 

toţi pereţii sînt din sticlă,

lumea oftează profund.

 

treizeci

fiecare noapte este un capăt,

eu am trecut mai departe,

au rămas doar drumuri colorate

şi cruci ale unei singurătăţi

care pleacă dintr-un punct

în care eliberările

celor care sînt supuşi

inocenţelor subjugate

împing viaţa în cotidian,

fiecare viaţa este o încercare

care se împarte şi se desparte

în alte senzaţii şi frici.