Experimentul Identităţi Matriochka

 

I.

nu mă pot dezice decît de starea mea de înger,

nu şi de aceea de om de prisos

dacă aş spune chiar totul, dacă aş sta culcată pe stînci cu capul în jos,

aidoma Luciei de Lamermoor din versiunea engleză,

montată în decorul plin de pietre şi de stînci

prin care Scoţia urcase pentru prima oară

pe o scenă de teatru, cu tot cu sălbăticia naturii,

cu marile ei castèle şi cu prinţesele sale translucide –

astăzi aş spune că viaţa şi moartea sînt precum pămîntul şi universul :

o închipuire a tuturor tradusă în infinitul lui Unu.

 ai răbdare

 să vezi totul pînă la capăt

 

a mai rămas un punct nevralgic: explozia memoriei colective

 din clipa morţii colective

 

dacă aş spune chiar totul, dacă aş urca în nebunia lui Skriabin,

cînd se lasă absorbit de ritmurile universului şi de adîncimea viziunii

unui Dumnezeu plin de servitute, care ciuguleşte boabe de grîu

din palma celui ce îl ademeneşte, eu sînt înflorirea,

eu sînt beatitudinea, eu sînt pasiunea autodevoratoare

care înghite tot, sînt focul care învăluie universul,

 sînt jocul orb, sînt creaţia dormind, sînt intelectul în sine –

 

a mai rămas un punct nevralgic: explozia memoriei colective

 din clipa morţii colective

 

o, dacă aş spune totul, dacă aş avea puterea să opresc acest dans,

dacă aş spune că fiinţele umane nu au dreptul să facă experimente

cu nicio altă fiinţă creată de divinitate, dacă aş secţiona chipul fiarei,

în mileniul în care  Shakespeare nu mai poate fi înţeles fără

Brecht, Hitler, Heidegger şi Lenin, dacă aş cuprinde destinul

meu cu lanţurile ce eliberează sufletul prin forţa artei –

 

a mai rămas un punct nevralgic: explozia memoriei colective

 din clipa morţii colective

dacă aş spune chiar totul, dacă aş recunoaşte că

gustul cel mai bun e cel nemărturisit, ceva între

cuminecare şi împăcare, un amar mirt opac

ce se transformă în acru agrişă vanilie mătăsos,

e ca atunci cînd vine fratele tău şi îţi omoară o carte, apoi

împarte cadavrul cărţii – care întotdeauna e un martir

pentru vremea cînd vei fi tu însuţi un mort frumos şi adorat –, împarte

cu ceilalţi cadavrul cărţii tale, aşadar, prin tăieturi precise şi delicate,

nu lipsite de sarcasm pofticios, dezghiocînd măduva

sufletului tău din sămînţa ta de adevăr, şi nutrind cu această

hrană cîinii tricefali, amphisbena, grifonul, typhonul, harpiile,

echidnele, precum şi un public de bufoni –

totul se petrece în cîteva episoade de teatru absurd, apoi şi pe tine

te vor împărţi, în toiul apoteozei lor, în creaturi subcereşti,

ce nu pot fi lăsate să vorbească pentru că în ele nu ar exista,

chipurile, cuvinte – dacă aş spune totul, precum Mahler,

refuzînd a mă împăca numai cu existenţa universului şi a

cadavrului unei cărţi născute din stările mele de extaz,

şi dacă aş accepta cruzimea unui Dumnezeu bun

drept semn al unei idei de redempţiune –

 

a mai rămas un punct nevralgic: explozia memoriei colective

 din clipa morţii colective

 

atunci aş recunoaşte că orice frămîntare e doar risipire

că sînt un profet al goanei supreme după perfecţiune,

aflat în eterna repetiţie generală pentru prima Judecată,

că nu mă pot dezice decît de starea mea de înger,

nu şi de aceea de om de prisos,

dar aş recunoaşte că toată viaţa mea este o stare de zbor

în ascensiunea către ideal,

adoraţia pămîntului de care mă despart prin ritmul respiraţiei

cîntecele copiilor morţi

din simfonia a X-a, neterminata, de Mahler,

Cîntecul pămîntului, Kindertotenlieder

atunci cînd muzica vieţilor întoarse din drum e starea de ascensiune

în adoraţia dinaintea resemnării

firească trezire

la viaţa cea adevărată

 

a mai rămas un punct nevralgic: explozia memoriei colective

 din clipa morţii colective

atunci cînd veţi ieşi din pămînt

veţi fi lumină, le spun seminţelor de grîu

cînd îşi caută culcuş lîngă oasele bunicului

sub brazdă

 

dacă aş spune chiar totul, ar fi ceva simplu : ai răbdare să vezi totul pînă la capăt,

pisică strecurată în friza de la Ara Pacis,

paşii tăi cînd reduc universul la dependenţa de arhetipuri,

mimarea unui trecut ce nu emite avertismente,

în aşteptarea unui viitor iscat dintr-un accident –

a mai rămas un punct nevralgic: explozia memoriei colective

 din clipa morţii colective

asta aş spune, dacă aş spune chiar totul

 

II.

să fiu cu voi în pustiu, şi totuşi numai eu

ce-mi pasă mie

de nebunia voastră ?

cînd eu

copil în oglindă

îl văd pe înger cum coboară

crezînd că aşa arată omul înfrînt

 

ce-mi pasă mie

de minciuna voastră ?

cînd eu l-am cerut înapoi pe omul alungat,

– nectar în singurătate,

dar bogat în însingurare,

har în unicitate –

şi am primit ceea ce merit:

cu oamenii laolaltă în inima mea

şi tot fără inimile lor

 

ce-mi pasă mie

de căderea voastră?

cînd eu din singurătatea voastră

mă înalţ

 

că´ numai eu şi Dumnezeu

am rămas pe pămînt

III.

ştii că trebuie să aştepţi

un taifas cu Kaidanovsky

ştii că trebuie să aştepţi un semn

o radiaţie

un sunet pulsatil

un grad de încălzire în plus

peste cele deja atinse de iminenţa dezastrului

o formă de ataşament

o rarefiere ce îţi umflă plămînii

o întunecare a culorilor

o altă hartă a trupului şi a pămîntului

cînd ceea ce înăuntru miez va deveni

scoarţă iar crustele şi oasele vor fi rîu de lavă

în alveole tinere

 

ştii că va fi un fel anume de a privi realitatea

printr-un cod absolut nou

care te va activa

pentru un alt nivel

 

ştii că trebuie să aştepţi

un cuvînt ce conectează brusc

mintea şi inima unui suflet înhăţat

prin hipnoză

ducîndu-le în alt sistem de referinţă

pe o altă spirală

 

ştii că viitoarea armă de distrugere în masă

va fi semantică

iar timpul cel mai bun pentru tine

e cel în care nimeni nu a murit încă

deşi timpul cel mai bun pentru ceilalţi

din jurul tău

e cel în care toţi au murit deja

lăsînd în urma lor semnele

din care vor fi redactate noile coduri

cine le va citi ?

cine le va rosti ?

cine le va mirosi şi gusta ?

şi pentru cine ?

 

ştii că ai venit singur pentru a induce

cîmpul ce şterge sistematic

simţurile tocite ale supravieţuitorilor

ştii că merită să aştepţi

încă o călăuză

 

IV.

o doză de optimism tragic

– despre dimineaţa în care vei muri

gîndirea pozitivă, vă spun, e un artefact canibal,

un fel de sinucidere parţială ce lasă vie doar partea

iresponsabilă din tine –

şi toate acestea sînt o lipsă de sens învăţată

la şcolile noi de dobîndire a purităţii,
confundate adesea cu civilizaţia

 

să te simţi vinovat pentru că nu eşti fericit

înseamnă să nu fi pregătit niciodată pentru divinul

ce te scapă de nevroze

inutile întrebări
să te trezeşti întotdeauna la aceeaşi oră

înseamnă să te crezi iremediabil astral

anti-uman
să trăieşti aici şi acum printr-o nouă viaţă
realizînd că prima ta viaţă a fost greşită
dar că aceeaşi greşeală se va rostogoli în existenţa ta din nou,

din inerţie arhetipală,

e ca şi cum ai spune, precum apostolul,

 

fraţilor, m-am făcut nebun,

dar voi m-aţi silit
să ai nevoie numai de euforie
pentru a-ţi aşeza ierarhiile spirituale

în omul trupesc, în omul sufletesc şi în omul

duhovnicesc, deopotrivă cu armonie şi sincopă,

e ca şi cum ai bifa
un test de aritmetică

în loc de o străpungere a inimii după plîns

 

să te laşi călăuzit de învăţăturile ce te anulează,
în aceeaşi măsură în care te deprind cu ritmul turmei,
să rămîi colectivist şi să-ţi fie frică să te opui curentului,
să cari în spate memoria tuturor laşilor care conduc lumea
fără a fi fost mai întîi goliţi de propriile anxietăţi,

toate astea sînt obiceiuri ce te alungă din tine,

pentru a fi locuit numai de totalitatea vie şi abstractă a tribului
să te laşi vînat de iluzia că bucuria poate umple existenţa
mai mult decît o fac suferinţa
vinovăţia
moartea,
adică singurele rituri de puritate

încă înrudite cu nevoia ta de a-ţi găsi un rost,

toate astea mă fac să înţeleg

că optimismul tragic este găselniţa impură

a gîndirii pozitive,

cumva, gustarea cea mai bună
pentru dimineaţa frugală în care vei muri

 

din Ciclul dedicat Festivalului Poezia la Iaşi, ediţia a III-a, 2016