Sens unic

Cînd întinzi mîna peste umărul celuilalt care

se strecoară prin mîna întinsă a celuilalt, simţi

cum aerul se face vin prin venele celui care se uită la tine

şi nu te vede decît în mîna lui atinsă

de o vagă ameţeală,

aşa cum din senin privesc spre tine o mie de ochi

şi nu ştii care sunt ai celuilalt care priveşte prin ochii tăi

în gol

şi tocmai de acolo se iveşte mîna care întinsă

spre umărul tău se face cenuşă din care

se iveşte cel căruia i-ai trăit viaţa

şi el aruncă peste tine ţărîna

care sfîrîie ca jarul peste care arunci apa

care urcă la cer,

cînd nu întinzi mîna, e mult mai simplu,

celălalt nu se mai iveşte, ochii

stau sub pleoape ca ouăle în cuiburi părăsite,

golul în care priveşti nu se mai umple cu tine,

 

iar cenuşa stă în focul neaprins

sub cerul în care nu urcă nimeni.

 

Atunci vezi cum calea se îngustează

ca orizontul în spatele ochilor tăi

prin care rătăceşti pînă la dispariţia

celui care te-a purtat pînă acolo unde

deşi totul este deschis, totul se închide.

 

Penitenţa

Nu se ştie cînd începe, trecutul este atît de vulnerabil

încît îl văd ca pe un viitor din care nu prea mai avem ce alege,

douăzeci şi două de mii nouă sute nouăzeci şi cinci de zile

sunt un început bun, restul ţine de un viitor

prin care am trecut anevoie, tras din fiecare secundă

cu forcepsul,

dar ştiu că deja a început şi prin cheutoarea cămăşii văd

inima chircindu-se să poată ieşi din piept

ca dintr-o cuşcă în care a fost închisă de cum a început

să bată şi nimeni nu i-a deschis,

 

eu eram străin în trupul meu şi nu puteam face nimic,

cînd am început să-mi dau seama, deşi cămaşa era plină

de cheutori, inima se făcuse cît un nasture

cusut sub pielea plină de cicatrici ca un sac

plin de milioane şi milioane de imagini

ca pe trupul unei bestii spaimele a o mie de frumoase

fugite de acasă,

 

dar dacă a început, trebuie să ştiu cine vine dinspre viitor

să mă ia de mînă ca pe un orb

îmbrăcat într-o mie de ochi ale căror pleoape

îi stau cheutori pe cămaşa de sub care iese inima

dintr-o penitenţă pe viaţă.

 

Privelişte

Nu este zi în care să nu stau pironit cu ochii în cer

şi de acolo să fiu privit ca dintr-o oglindă de cel

care există doar aici nu şi dincolo de peretele de sticlă,

strigătele mele sunt surde,

ale celuilalt sunt mute,

 

şi aşa cît e ziua de lungă alunec pe calea

care se va termina acolo unde nu începe nimic,

 

totuşi peste umerii mei cade tot cerul

şi capul meu pluteşte pe deasupra norilor

ca un balon plin de tot felul de lume

ale cărei gînduri nu sunt şi gîndurile mele

care se desprind ca nişte coji de nucă

din gura unei veveriţe,

 

în felul acesta se aud pe covor paşii femeilor

care fug din calea mea

înspre acolo unde zidul de sticlă le va zidi

într-o biserică în care privesc cerul

ca pe o catapeteasmă plină de sfinţi –

 

numai eu nu exist cu adevărat, chiar dacă

din privirea mea se desprinde cel care dispare

odată cu mine.