C R A T E R – POATE CRANIUL LUI YORICK

Asupritoarea Lună

Nu ne putem împotrivi săbiile razele nu ne îngăduie

Vehemenţa gândurilor în aceste condiţii pieritoare

După îngheţul brusc prăbuşirea sub gheaţa lacului

Poate fi mortală

Dar asuprirea cohortelor de ploi se anunţă cu fulgere şi tunete

În orb

Îmi trece pieziş prin piept o rază

Încărcătura electrică insuportabilă al-el

Mă cutremură în somnul mortal

Şi mă ridic întreg în noaptea cu lună

De sub gheaţa lacului

Peste care ninsoarea se depune ca o piele ce se strânge

Sunt cutremurat de credinţa

Că sunt pe Pământ în crater în cenuşă

 

ÎN GRĂDINA CU MUGURI RĂNIŢI – O SPERANŢĂ

Nici noaptea îngrozitoarea noapte

Cu clocotele ei nu ne mai poate răbda

Din cazanul ei împroşcând pe cerurile-albastre graba zorilor înspăimântaţi

Bălţi groase de-ntuneric şi Aurora în agonie

Prinzându-şi cu mâna-proteză fustele zdrenţuite

Dantelele maculate transformate-n bandaje pentru răniţii

Care încă se mai spală

De sângele războaielor prin care am trecut

Şi în care am rămas

Ca-ntr-un cufăr al cărui lacăt ferecat

Şi-a pierdut cheia

Bolborosind false vrăji ca o vrăjitoare debutantă

Pe marginea Aurorei Boreale

Amăgită de culori roz pastelate ce nu i se potrivesc

Confundată cu însuşi întunericul

În grădina cu muguri răniţi – o speranţă

 

O DESCARCERARE

„Trebuie să trimitem vitele alea nărăvaşe

În vaporul de metal”

Se simte apropierea toamnei

Frunzele clipesc imperceptibil

Mii de ochi furişaţi sub raze

Prea tăioase prea perfecte

Aş putea sa-ţi spun simplu Te iubesc

Cu mielul pe umeri sunt la jumătatea dealului în urcuş

Mi-ar putea vinde vorbele

Vântul care agită malurile

Furtuna care îmi încâlceşte părul

Păşind pe pământ rup azima şi sorb fiecare strop

Picurat din colţurile frunzei

Din colţurile gurii Tale

Nu mă otrăveşte emisia mirosului de formaldehidă

O percep ca pe mireasma Raiului

Văzut cu uimire pe un ecran

Ce nu-mi poate fura calea

Despre care nu mi-ai vorbit

Pe care nu mi-ai arătat-o

Pe care mi-ai trimis-o

Fără ostentaţie

Ca pe un drum al voinţei proprii nemărturisit

Al fericirii al nefericirii al dezastrelor

Al urmelor Tale pe cer în cădere liberă

În eliberare de toate voinţele mele

În libertate

 

SINGURA POSIBILITATE

Şi eu abia respirând

Luându-mi respiraţia de niciunde

Pe lespedea înverzită şi lucie şi castă

Nici mii de ploi

Nu ar putea spăla sângele vărsat

Carnea sfârtecată

Leşul acoperit cu spuma zorilor şiroind

Nici trăsnetul căzut

Întinde-mi o mână să mă pot ridica

Mă sufocă acest miros imperceptibil de apă înfierbîntată la soare

Mirosul aspru dulceag al sângelui

Al cărnii zdrobite de bici

Orice ai face nu te poţi transpune în modernitate

A te întoarce înapoi nu este o soluţie

Este un liman

Este singura posibilitate

 

A D O R E M U S

Un văl subţire abia îi acoperă

Coapsele de efeb

Trupul gol rezemat pe cuiele crucii

Într-o poziţie nefirească

Genunchii îndoiţi şi călcâiele străpunse

Coasta însângerată

Pleoapele închise de rănile cununii de spini

În muzeul aproape pustiu mă observ prea îngrijită

Prea laică pentru această Răstignire oarecum eufemistică

În timp ce aştept coborârea de pe Cruce

Într-un ceas al erei contemporane în care trăiesc cu neplăcere

Caut cu privirea un semn

Oh aceştia „care caută semne în toate”

Mă supăr pe mine prea mult scăldată în aerul artificial

Si rămân singură într-o ceaţă oţelită insinuantă precoce

La picioarele Lui străpunse de piroane

Cu părul năclăit de sîngele ce curge de sus

Îi simt gustul sărat amestecat cu sudoare pe buze

Nu ştiu dacă vine de pe fruntea rănită de spini

Din coasta zdrobită

Sau din tălpile sparte de cuie

Înţelesul e mult mai mult decât durerea

În această după amiază târzie într-o ceaţă de oţel

Care mă îneacă în adevărul ei în istoria ei

Care nu e cea contemporană

Deşi eu stau aici şi acum în muzeul aproape pustiu

Cu ochii larg deschişi şi simt apropierea

Mişcării încetinite a braţelor aripi