Scara lui Rodion (fragment)
1
…atunci liniștea era somn
și somnul
uita să se trezească
curgînd spre nicăieri
cînd timp cînd uitare –
ca o limfă
fără oprire, curgere fără curgere –
din care, firav, doar semnul ivirii…
Uneori fulgera o eternitate
și se stingea, încolțind în alta și alta
la marginea doar a gîndului
prevestind că se va întîmpla
că va veni suișul și căderea
că se va ivi, izbăvitoare, marginea
de care, ca un clopot, somnul
se va lovi și totul se va umple de fărîme
care vor pluti
insule în uitare
fără chip, fără miros, fără umbră
amintiri despre ce vor fi putut ele fi
și în urma lor venea sunetul
încă departe de timp
de apa liniștii
de apa așteptării.
2
…sunetul nu se mai despărţea de liniște ca
un hamac între capetele somnului
iar miezul lui începea să prindă
pojghiță
ca laptele unduind printre viitoarele astre
de unde
avea să-l coboare plînsul mamelor.
Rînduri de sunete
umpleau locul acela
ce niciodată nu fusese un gol
și unde, încălzit de tăceri,
se ivea cel care
se pătrundea de sine
și învelișul a prins să lucească
sub șlefuirea sunetului
care se făcea albie
și pe care, ca un cocon plutea,
pe somnul dinaintea începutului.
Și toate au curs una în alta și
marginile s-au desprins
și somnul
obosise și
nimic nu mai era împrejur.
Astfel se închega cel din care
somnul avea să iasă de tot
odată cu moartea
(și s-au adeverit locurile)
pe unde aveau să intre lumina și sunetul
sub mîngîierea și binecuvîntarea
celui
care încă nu era acolo.
3
…și dintr-o dată nu mai era singur
fără nume, fără chip, fără gînd –
el cu sine
și cîntecul din care se hrănea
și urca fără grabă treptele
la ieșirea din somn .
Nimic de făcut în jur.
Nimic de auzit, nimic de văzut
iar lumina era înăuntru –
și așa s-a bucurat
strălucind
de toate din sine!
Avea să găsească el calea
acum, cînd marginile se făceau boltă
fără de capăt
iar cîntecul vălurea ușor
ca o apă nouă
și de el se apropiau
ca o piele
sunete albe și moi.
4
…învăţase să se nască
și odată cu el creșteau semnele
închipuite din urmele somnului și
cîntecului dintîi care îi închegau făptura.
Iar de jur împrejur se apropia
aerul – apă dintr-un sfîrc nevăzut
pentru gura abia ivită și
ochii care încolțeau.
Venise vremea să cunoască.
Cu voie sau fără voie.
Lin, sunetul care-i ținea loc de ureche
și aburul pe care-l cădelnița cu gura
s-au așternut peste fața lui
ca un răsad
ca o umbră de toamnă
care închega izvoarele.
5
…și toate erau ale lui:
o ninsoare de cîntec
i s-a pus aripi pe umeri
ca mătasa sărutului.
Era timpul să primească rodul
celor bănuite și nebănuite
care veneau odată cu el.
Un deget siniliu
muta undeva departe apa-aer
și din loc în loc
în cutele ei se iscau
durerile facerii și culorile
în care se învelea făptura.
Iar ea trecea palma peste ele
și în sunete îmboboceau păsări
culorile urcau pe grumaji
căutînd intrarea și
curățind gura de nevorbire.
Atunci, de sus,
sunetul s-a făcut clopot
acoperind totul
și aceasta era Bine Cuvîntarea
iar făptura a început să-nțeleagă.