Balada ceasornicului

În turlă,

Monoclu pe ochiul oraşului mov,

Ceasornic alb lucrat de meşteri vechi,

Mi-s arcurile din oţel spirale-nguste,

Cochilii de rubin cu gânduri triste

Crispate muzical,

Nervuri de peruzea.

Albastra-mi umbră se roteşte încet

Pe al rozasei vast cadran

Căci timpul e un prizonier cochet

Ce pufăie din pipă pe divanul

stelelor care răsar şi apun:

O, mie, doar, Amurgul şi Aurora

Îmi ticăie în sufletul mecanic.

Arcuşul lunii fumegă răcori

În vreme ce poeţii beau absint –

Atunci trec pe la doamne, uneori,

Şi, cu o reverenţă, sting candele de-argint.

Zorii

Oraşul, ca o pâlnie: mai larg înspre cer şi din ce în ce mai îngust înspre oameni. Spadele zorilor se înfig în inima nopţii,

în străvechiul ghem de sânge şi ceaţă. Venele-i, ca nişte trompete în care suflă un duh purpuriu. Ferestrele tac ritmat. Tăcerea lor iambică.

 

Biblioteca

Lumina se dădea de-a berbeleacul peste rafturile de cărţi. Un cubicul de lemn gălbui, decolorat de soare şi de frecuşul multor coate şi coperţi de cărţi vechi… Era liber? Da. Se auzeau paşi. Câte o filă întoarsă. Bâzâitul musculiţelor zburând în zig-zag. Şi, când îşi sprijini fruntea în palmă, ticăitul ceasului de la mâna stângă. Scaunele căscau cu limbă de muşama, putrezite. Păianjenul   după-amiezii îşi ţesea toropeala transparentă concentric, spre toate zările.

Singurul diametru al lumii era plictiseala…

Deschise cartea: Poemul virgulei de iarnă

Rătăciţi în ceasornic,

Norii s’pulbere

Timp

Arcuit

Peste turle

Îngheţate miresme –

Roze

Cu spinul spre noapte.

… şi îşi aduse aminte de casa aceea veche, în a cărei boltă –

pe sub care de mult nu mai treceau birjele – se adăpostise deseori aşteptând să treacă ploaia.

Peste lespezi dorm ploi/ cu palmele reci./ De fosfor e clipa/ De nu o întreci.

 

Oraşul şi poetul

Zilele i se păreau prea lungi, nefolositoare, iar nopţile i se macerau în apa tulbure, cu năluciri verzui, a insomniilor. Hălăduia pe străzi până când noaptea se veştejea, roz, în zare. Trotuarele – cearcăne de asfalt sub ochii artezienelor. Pe străzile dosnice, caldarâmul scotea sonuri de orgă. Poduri de ploi. Dangăt de clopot. De orologiu. Mecanism nocturn. Suflet uriaş care ticăie-n taină. „Nicăieri”, „niciodată”, „nimic”. Doar aici moartea mirosea a salcâmi. Şi avea pagini.

Amintiri

Ce stele reci îmi scapără-n gând;

Nevăzute poteci, neîntinate lumini,

Nerostitul cuvânt…

Doar un sfânt violet şi înalt

Mai priveşte în zări,

Tot urcând,

Tot cântând,

Oglindind

Ale raiului scări.

 

Istorie

Zi suspendată de vârful peniţei

Ca stropul de ploaie de-un ram:

Rugă rotundă,

Ora în cerc.

Pâlpâie Raiul, mocneşte sub unda amurgului. Tace.

Apoi noaptea renaşte în frunze,

Străzile-uscate ca nişte nervuri

În palma lunii

Sărace. Mahalaua celestă. Copiez partituri. Totul e-n pace.

Dar timpul, cândva, se va agăţa

De cruci, se va prinde în turle,

Şi-atunci îl vom trage la mal,

Ca pe-un peşte, cu surle,

Şi chiar pe maidanele cu păpădii şi muşeţel

Îi vom scoate înstelatele icre

În poeme buimace.