AM ÎNFLORIT CAIŞII…

Am înflorit caişii văzînd că-i primăvară,

Le-am pus cercei de nalbă crengilor sale verzi,

Pe trunchiul lor un brîu de lămîiţă rară,

Iar în coroană, tot albul din livezi.

 

Priveau cu încîntare spre pomii din livadă,

Cămaşa lor de alb şi-o fluturau în vînt

Şi aşteptau din nori pe trupul lor să cadă

Stropi de răcoare blîndă şi lin al ploii cînt.

 

În caldul primăverii simţeau o mîngîiere,

Parfumul lor plăcut era îmbietor,

O muzică discretă şi plină de mistere

Orchestra de albine în sala florilor.

 

Am înflorit caişii în alb şi stropi de ceară,

Iar toamna mea era cu dînşii-n primăvară.

 

 DOAR VÎNTUL…

Prin aer doar vîntul șuieră lung

Cîntec din buzele reci,

Se-aude-n depărtare vis prelung

De clipele calde și seci.

 

Curg peste ţarini stele albii

Din cerul albastru și rece,

E semnul că-n noi și peste cîmpii

Timpul tot vine și trece.

Albu-nconjoară natură și om

Simbioză-n eternă trăire,

Țin în palme fulgul din pom

Ca o carte de sfîntă citire.

 

Prin aer doar vîntul șuieră lung,

Îl ascult și-apoi îl alung.

 

 MEDITAŢIE

Prin ochiul lunii

desluşesc cărarea spre înalt,

iar paşii mei timizi

cată drum prin umbra nopţii,

drumul ce leagă

amintirile de neştiut,

acolo unde

prin ochiul lunii

voi vedea de unde vin.

 

 MITRU

Mitru era omul în sărăcie născut,

dar ajuns gospodar harnic şi priceput,

îşi petrecea traiul lîngă Maria, soţia

şi cei doi copii,

mici boabe de rouă,

drăgălaşi şi hazlii,

înlăuntrul său erau doar el şi ai lui,

ca o fotografie dragă prinsă în cui.

Îi plăcea să horească,

îi plăcea să nuntească,

să boteze,să se distreze

şi să danseze.

Nu era avut sau bogat,

sătean modest, în sat respectat,

lucra din zori pînă-n seară pămîntul,

nu îl împiedecau nici ploaia, nici vîntul,

întotdeauna dimineaţa cînd era de plecare,

Maria-l petrecea pînă la poarta cea mare,

urîndu-i blînd vorbă aleasă:

– Să vii sănătos, Mitru acasă!

Asta se întîmpla mereu zi de zi,

pînă cînd fiind odată la deal, din ceruri porni

ruptură de nori, săgeţi de foc

pe Mitru-l loviră şi-acesta pe loc

căzu la pămînt, cu faţa în jos,

cu braţele desfăcute, strîngînd pămîntul lutos,

vrînd parcă să-l ia tot acasă cu el,

să-l poată munci şi-n eternitate la fel.

Vestea se duse călare pe ţipăt în sat,

Maria află, era toată doar lacrimi şi-oftat,

se pregăti încet în plînset şi jale

de ziua cea negră, de-nmormîntare.

La cimitir aduse cu ea pe Mitru-n sicriu,

pomene, vin, fanfară şi-un cer vineţiu,

slujba-ncepu în cîntări de popi şi fanfară,

soarele palid se-ndrepta către seară,

iar Mitru fu lăsat în hăul de jos

cu zîmbet pe faţă, cu chipul frumos,

bolovani cădeau tunet prelung

 

peste Mitru odihnindu-se jos în coşciug.

Maria plîngea în sughiţuri stăpîne:

– De ce nu rămîi tu, Mitru cu mine?

cu mîini tremurînde împărţea pentru el

pomana adusă şi vin din cofăiel.

Deodată din gloată o vorbă de hîtru:

– Ia zi tu, Vîrlane, sîrba lui Mitru

că tare-i plăcea să se distreze,

să-asculte fanfara şi să danseze.

Şi-n cînt de fanfară lumea-adunată

se prinse în horă, iute pe dată

şi-n jurul lui Mitru o roată se-ncinse,

vechi daci cu inimi şi feţe aprinse,

tineri bărbaţi, bătrîni şi femei,

iar Mitru dansa împreună cu ei.

Dansul apuse încet înspre seară,

din cimitir înspre sat lumea coboară,

Maria în lacrimi tăcute mormîntul îl lasă,

cu sufletul lui Mitru se-ndreaptă spre casă,

să-l pună la icoană, să-l aibă mereu,

la închinarea sfîntă spre Bunul Dumnezeu.