CÎTE CUVINTE

Cîte cuvinte să-i mai spun eu lumii?

Pleacă-n depărtare timpul pe un zar;

M-au miruit adesea marginile humii

Sau un cocor pierdut în zare la hotar…

 

Visează-un munte stele arămii

Aceeaşi soartă în secunde reci;

Un trandafir timid în dreptul inimii

A luminat izvorul astrelor pe veci?

 

Cum să locuiesc în lucruri ca-nainte

Păsările cîntă pe un trunchi de os;

Bătrînul soare ars de patimi sfinte

Pe cer cînd suie pare că-i întors?

 

A fost pădurea teilor de-o vară

Blîndă, primitoare-n culmea unui deal;

Un spiriduş în scoarţă a refuzat să moară

În apa mării răstignit în val?

 

Stoluri de fluturi ocolind un grind

Metanii bat şi cad în rugăciune;

Văd sîngele albastru-n zare şerpuind

Catarg înalt urcat ca prin minune…

 

Cîte cuvinte să-i mai spun eu lumii?

Cînd de la semeni nu cer îndurare;

Dormind în scorburi, steagul Semilunii

E un semn lăsat de păsări călătoare…

 

DOUĂ STELE

Rămîi senină cum ai fost odată

Frumoasa mea, în zori ca o grădină;

Tremură-n frig o stea întîrziată

Pe flori de aur, blînde de lumină…

 

Freamătă-n zare un copac rîvnit

Să-şi lase frunza verde pe răcoare,

Pasăre ai fost zburînd în infinit

Roua îţi cade noaptea  pe picioare?

 

În care vremuri oare te-am sedus?

Îngeri să culegi presărînd himere;

Nu voi uita că soarele s-a smuls

Din boabe dulci şi pleoape de tăcere…

 

A fost, n-a fost iubirea o întîmplare

Eu ştiu prea bine că aşa a fost;

Să fiu în umbra virgulei mirare

Iar tu un punct închipuind un rost…

 

Culmea domoală a tristului halou

Îmi fură gîndul priveghind cireşii;

Cu braţe largi te vor iubi din nou

Pe garduri scunde aprig măcieşii…

 

În con de umbre corul de aezi

Trece spre seară ca un vis bizar;

Cîrduri de păsări adormind livezi

Apune visul dintr-o toamnă iar…

 

Natura-n sine va rămîne-ntreagă

În zboruri vara a plecat demult;

Doi heruvimi fiind, am luat în şagă

Viaţa discretă care a trecut?

 

Nu primăveri de aur şi smaralde

Ne-au ocrotit seraficele ploi;

Aceleaşi basme de iubire calde

Au tot plecat şi s-au întors în noi…

 

Ingrata soartă dur, surîzătoare

N-a-ngăduit s-oprească-n depărtări;

Atîtea stele răsărite-n zare

În lupii tineri plini de remuşcări…

 

Ai vrea să ascunzi în văile cereşti

Vorbe frumoase înscrise-n calendare;

Puterea lor te duce în poveşti

În chip de demoni retopiţi în soare…

 

Rămîi senină cum ai fost cîndva

Frumoasa mea, grădină înmiresmată;

În două stele dacă voi pleca

Rămîne cerul simplu o erată?

 

Nota redacţiei: În numărul 3(76), vară al Revistei „Poezia”, la p. 59-60, poemele Casă la munte, Zi de zi viaţa şi O datorie au apărut sub semnătura lui Mihai Liţu. Ele aparţin lui Constantin Mănuţă. Facem cuvenita rectificare.