Ioanid Romanescu

În literatură nu există loc pentru fumat. Ori scrii, ori te duci în veșnicele spații albe.

În literatură nu se scrie cu dosul literelor, asta e treaba gheișelor, a criticilor

Literari. Ca unul Ștefănescu, de-o pildă. În literatură nu ești scriitor de acasă, de la

Mama gramaticii. Când ”ajungi” scriitor, ești deja bătut în cap. Nu te mai încapi,

Ca să zic așa. Cuvintele tale devin precum fasolea sau orezul la fiert

Se umflă în burta creierului, precum politicienii la arat cu limba în mocirla

Patriei. Și cuvintele put, au carne pe ele, sunt congelate. Și cuvintele mint. Dar noi,

Sclavii lor necondiționați, de ce să nu le iubim omorându-le cu adevăruri,

Rostindu-ne toate durerile. Cuvintele sunt mute, cel care le rostește e acolo

Înăuntrul tuturor semnelor. Eu pot vorbi și prin cifre. Ca și voi. Ca și maimuțele

Viitorului. Dar poezia nu ar mai fi la fel niciodată, adică greu de îngropat în vorbe

Oricât de genială ar fi ea. Ioanid Romanescu e aici, în gândul meu, un poet fabulos

Din cauza căruia sunt acum pe vers și revers, în niște vorbe „rele”, pentru că el

Pe vremea pribegiei metaforelor, urla în cărțile sale: „Trăiască poezia și marii Visători”…

Și poeții adevărați trăiesc datorită și lui Ioanid!