O primă exigenţă care se impune este apelul la definirea tradiţiei. În Dicţionarul de estetică generală (Editura politică, 1972), citim: „Tradiţia este un ansamblu de concepţii, obiceiuri, credinţe, datini, valori ale patrimoniului cultural ce sînt formate istoriceşte în cadrul unor gru­puri sociale (popoare, naţiuni) şi care se transmit din generaţie în generaţie. Sensul originar al termenului fixează o valoare activă: transmisiune, alăturînd mijloacele: sive voce, sive scripto, sive praxi. Termenul se aplică, cel mai adesea, la ceea ce este trans­mis: în general, factorii de comuniune socială, afectivă şi spirituală, sentimente, gînduri, aspiraţii şi acţiuni considerate valori fecundate în raport cu un nou nivel de evoluţie al culturii şi civilizaţiei. T., în sensul larg al termenului, precede orice sinteză constructivă, este o constantă în procesul de producere a civilizaţiei şi a culturii, sursă ci: valori care se insinuează în chip diferenţiat, dar continuu, în realitatea prezentă a omu­lui, ca principiu de unitate şi de continuitate”.

Şi definiţia se continuă cu aplicaţii pe diverse domenii ale artei şi evocă, cum se precizează şi în Dicţionarul de sociologie (Editura Polirom, 1998), coordonator: Gilles Ferreol), tradiţia fiind ceea ce, în cadrul unei societăţi se transmite în manieră vie prin cuvînt, scrierea sau modul de a acţiona. Aici este citată afirmaţia lui Maurice Blondel, dintr-o comunicare susţinută pe 3 aprilie 1919 în faţa Societăţii franceze de filozofie: „tradiţia – conform imaginii pe care o evocă sensul activ al etimologiei – vehiculează mai mult decît idei susceptibile de formă logică: ea încorporează o viaţă care cuprinde atît sentimente, gînduri, credinţe, aspiraţii şi comportamente. Departe de a con­sidera cu vanitate cunoştinţele dobîndite în secolele trecute ca pe un depozit intangibil, ea dă loc la o întreagă serie de reinterpretări posibile, care, în schimb, o menţin, o consolidează, o actualizează sau o reînnoiesc. În consecinţă, «ea oferă printr-un fel de contact fecund ceea ce generaţiile următoare au de întrepătruns şi ceea ce au de legat ca o condiţie permanentă de însufleţire, de participare la o realitate în care efortul individual şi succesiv poate să extragă indefinit fără a o epuiza”.

Edmund Husserl consideră că, lumea culturală în întregime şi în toate formele ei a venit din tradiţie.

Hegel în Prelegerile de estetică (Editura Academiei RSR, 1966, traducere: D.D. Roşca, vol. II) vorbind despre poezia lirică care trebuie, cum subliniază filosoful, să dea expresie conţinutului adevărat al sufletului omenesc, face cîteva consideraţii asupra necesităţii însoţirii vocaţiei creatorului şi de o cultură temeinic însuşită. „… Cu cît concentrarea simplă a inimii se deschide pe seama unor sentimente multilaterale şi pen­tru consideraţii mai cuprinzătoare, iar subiectul devine conştient de interiorul său poetic în mijlocul unei lumi orînduite mai pro­zaic, cu atît mai mult pretinde lirica şi o cultură artistică dobîn­dită, care trebuie să se înfăţişeze ca muncă independentă făcută în avantajul şi spre desăvîrşirea darului subiectiv naturali. Aces­tea sînt cauzele care explică faptul că lirica nu rămîne limitată la anumite epoci în dezvoltarea spirituală a unui popor, ci poate înflori băgat în cele mai diferite epoci, şi mai cu seamă în epoca modernă, în care fiecare individ îşi conferă dreptul de a avea pentru sine însuşi părerea sa particulară şi propriul său mod de a simţi”. Este un adevăr pe care mulţi dintre poeţi îl neglijează în refuzul apăsat al tradiţiei culturale moştenite, a universului cultural întemeiat de generaţiile anterioare nu mai puţin al celei folclorice. Şi totul dintr-o falsă iluzie – a accederii la originalitate. Cum spune atît de anatomic Paul Valéry: „Dorinţa de originalitate este părintele tuturor împrumuturilor al tuturor imitaţiilor. Nimic mai original, nimic mai al tău, decît a te hrăni din alţii – Dar trebuie să îi digeri. Leul este făcut din oaie asimilată”.

În consonanţă se află şi Benedetto Croce, care subliniază continuitatea, filiaţie genealogică, dar şi profunda singularitate a poetului în Poezia. Introducere în critica şi istoria poeziei şi literaturii (Editura Univers, 1972, traducerea: Şerban Stati): „Nimic nu e mai frecvent decît aceste «familii» pe care le alcătuiesc istoricii poeziei: fii, nepoţi şi strănepoţi ai lui Rousseau, Chateaubriand, Balzac şi aşa mai departe. Dar despre aceasta tre­buie vorbit cu multă precauţie, căci în considerarea de ordin istoric, spre deosebire de cea vulgar fiziologică, fiecare poet este fiul tuturor poeţilor care l-au precedat şi a niciunuia în particular, fiindu-şi, deci, fiu lui însuşi”.

Cred că exemplar pentru înţelesul şi rolul tradiţiei în creaţia lirică este eseul lui T.S. Eliot, din 1919, Tradiţia şi talentul personal, care deschide antologia Eseuri apărută la Editura Univers, 1974, traducere: Petru Creţia.

Este dezavuată tendinţa criticii de a evidenţia la un poet cu prioritate ceea ce îl deosebeşte în operă de ceilalţi poeţi, pierzînd, în fond, ceea ce e cu adevărat esenţial şi valoros, pentru că, abandonînd această prejudecată în judecarea poeziei unui creator, vom descoperi deseori, cum ne spune cu îndreptăţire poetul şi eseistul englez, că nu numai cele mai bune, dar cele mai personale părţi ale operei lui ar putea fi socotite tocmai acelea în care poeţii dispăruţi, prede­cesorii lui, îşi manifestă cel mai viguros perenitatea. Şi nu mă refer la perioada influenţabilă a adolescenţei, ci la aceea a deplinei maturităţi.

Nu rezultă că ar pleda pentru preluarea metodelor generaţiei premergătoare, o astfel de imitare ar fi spre paguba tuturor, iar tradiţia ar fi cu totul nerecomandabilă, semnificaţia ei acoperind o paletă cu mult mai largă: „Ea nu poate fi moştenită şi, dacă vrei s-o ai, trebuie s-o dobîndeşti printr-o grea strădanie. Ea presupune, în primul rînd, un simţ al istoriei de care, aş spune, cu greu s-ar putea lipsi cineva pentru a rămîne poet dincolo de vîrsta de douăzeci şi cinci de ani; iar simţul istoriei presupune perceperea trecutului nu numai ca trecut, dar şi ca prezent; simţul istoriei te obligă să scrii avînd nu numai generaţia ta în sînge, dar şi sentimen­tul că întreaga literatură europeană de la Homer şi, în cuprinsul ei, întreaga literatură a ţării tale au o existenţă simultană şi alcătuiesc o ordine simultană. Acest simţ al istoriei – care este simţul atemporalului şi al temporalu­lui totodată şi, de asemenea, al temporalului şi al atempo­ralului în unitatea lor – este ceea ce îl face pe un scriitor să fie legat de tradiţie. Şi ceea ce face, totodată, ca scriitorul să fie pe deplin conştient de locul lui în timp, de propria lui contemporaneitate”.

În aceeaşi notă vorbeşte Eminescu despre simţul istoriei într-un scurt text din Fragmentarium (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981), cu trimitere şi în aria politicului: „Pentru că nimic nu există în lume de n-are o cauză începătoare şi un timp de începere. E o cestie de cultură de-a le şti toate acestea, de-a ţine seama de ele, de-a avea simţ istoric. Cine nu ţine seama de ele sau e ignorant din cauza lipsei de cultură sau ignorant din cauza provenienţei din alt loc, adică străin, deci n-are simţ istoric, deci e incapabil de-a guverna”.

La fel apreciază şi Gustav le Bon, pentru care, fără tradiţii, adică fără suflet naţional, nici o civilizaţie nu este posibilă.

În artă, în general, şi-n poezie în special, un artist, un poet singur nu înseamnă nimic. Însemnătatea lui rezultă din contextualizarea, de poziţia lui prin comparaţie şi contrast în raport cu predecesorii. Integrarea, conformarea cu antecesorii nu este univocă. Orice mare operă nouă schimbă perspectiva asupra celor care au precedat-o. „Monumentele existente alcătuiesc împreună o ordine ide­ală care e modificată prin apariţia unei opere noi (într-a­devăr noi). înainte de apariţia noii opere ordinea existentă este completă; iar, pentru ca ordinea să subziste şi după apariţia a ceva nou, este necesar ca întreaga ordine existentă să sufere o schimbare, fie ea cît de mică; şi astfel relaţiile, proporţiile, valorile fiecărei opere de artă faţă de întregul unei literaturi sînt revizuite; tocmai în aceasta constă concordanţa dintre vechi şi nou”.

Prezentul modifică trecutul. După Nichita Stănescu altfel îl citim pe Dosoftei. Fără a exagera, ne-am putea întreba şi cerceta care-i influenţa lui Blaga asupra Ruinurilor lui Cârlova ş.a.m.d. Un poet conştient de acest adevăr îşi va însuşi responsabilităţile şi îşi va asuma greutăţile ce le inculcă preluarea, dar şi depăşirea tradiţiei lirice europene şi naţionale. Domeniul său liric va fi judecat obligatoriu prin prisma operelor trecutului.

Precum într-o pădure, cu fiecare nou arbore raporturile se schimbă, peisajul se îmbogăţeşte, fără ca apariţia lui să-i provoace acesteia dispariţia, din contră. Din păcate, în literatura noastră se poartă unicităţile, se vrea o pădure cu un singur copac. Spre exemplu, pentru traducere şi difuzare în străinătate, instituţiile abilitate sprijină doar cîţiva, nu mai mult de zece-douăzeci, şi mereu aceiaşi. Impresia provocată în străinătate este de sărăcie spirituală, de lipsă de creativitate. Nu cu un steag, ci cu o armată se cucereşte reduta notorietăţii – dar nu se ştie dacă se va înţelege vreodată acest adevăr banal.

Eliot nu este pentru a urma pur şi simplu trecutul, dar nici nu afirmă categoric că noul este mai valoros atunci cînd îşi găseşte un loc; dar faptul că îşi găseşte un loc este o probă a valorii lui – o probă, e drept, care nu poate fi folosită decît încet şi cu precauţie, fiindcă nici unul dintre noi nu sîntem judecători infailibili ai conformităţii. Spuneam: pare a fi conform, şi este poate personal, sau pare a fi personal, şi s-ar putea să fie conform; dar cu greu putem afirma că e aşa şi nu altminteri.

Pentru a ajunge la o expunere mai clară a relaţiilor dintre poet şi trecut: el nu poate nici considera trecutul ca o bucată amorfă, ca o masă nediferenţiată, nici nu se poate forma exclusiv după una sau două preferinţe per­sonale sau după o singură perioadă aleasă de el. Primul caz e inadmisibil, al doilea e o importantă experienţă de tinereţe, al treilea e un adaos plăcut şi foarte indicat. Poetul trebuie să fie conştient de curentul principal, care e departe de a curge întotdeauna pe vadul marilor repu­taţii. Poetul trebuie să fie pe deplin conştient de faptul evident că arta nu devine niciodată mai bună, dar că ma­teria artei nu e niciodată exact aceeaşi. Trebuie să fie conştient de faptul că spiritul european – ca şi spiritul propriei lui ţări – un spirit pe care cu timpul învaţă să-l socotească mult mai important decît propriul său spi­rit – este un spirit în schimbare, că această schimbare este o dezvoltare care nu pierde nimic în calea ei, care nu-l perimează nici pe Shakespeare, nici pe Homer, nici desenele rupestre ale desenatorilor magdalenieni. Să fie conştient de faptul că această dezvoltare, rafinare poate, complicare neîndoielnic, nu este, din punctul de vedere al artistului, un progres. Poate nici măcar din punctul de vedere al psihologului sau nu în măsura în care am crede; poate sînt întemeiate în cele din urmă doar pe o complicare a economiei şi a tehnicii. Dar deosebirea dintre prezent şi trecut este că prezentul conştient are con­ştiinţa trecutului într-un fel şi o măsură pe care propria conştiinţă de sine a trecutului nu le vădeşte.

În artă, în poezie nu există progres, Homer nu este eliminat de Dante şi nici Pindar de Petrarca, aşa cum se întîmplă în lumea obiectelor, în care un televizor nou, cu mult mai performant, îl elimină pe cel vechi, un frigider cu un consum energetic redus îl înlocuieşte pe cel vechi etc.

Sînt argumente care pledează în favoarea însuşirii tradiţiei, e drept, însuşire care presupune efort, dar deschide şi calea spre aflarea şi impunerea benefică a noului ce se va integra la rîndul său în tradiţie.

Heidegger, în Originea operei de artă (Editura Humanitas, 1995, traducere: Thomas Kleninger, Gabriel Liiceanu, text prezentat iniţial sub forma unor conferinţe în 1935 şi 1936) afirmă: „Arta ţine de Istorie şi, ca atare, ea este păstrarea adeveritoare a adevărului în operă, păstrare capabilă de creaţie, în esenţa ei, arta este Poezie. Aceasta este ctitorire în întreitul sens de dăruire, întemeiere şi început. Ca ctitorire, arta ţine, potrivit esenţei sale, de Istorie; ceea ce nu vrea să însemne doar că arta posedă o istorie exterioară, că o dată cu scurgerea timpului ea se naşte, se schimbă şi dispare laolaltă cu multe alte cîte se petrec pe lume, şi că ea oferă astfel cercetării istorice aspecte felurite; arta este Istorie in acest sens esenţial că ea întemeiază Istorie sub chipul deja arătat.

Arta face ca prin intermediul saltului să irumpă (ent-springen) adevărul. Arta obţine prin salt (erspringen) – sub forma păstrării adeveritoare care ctitoreşte – adevărul fiinţării în operă. A obţine ceva prin salt (et-was erspringen), a aduce din provenienţa esenţei în fiinţă, prin intermediul unui salt (Sprung) care ctito­reşte – iată ce înseamnă cuvîntul «origine»: salt originar (Ursprung).

Originea (Ursprung) operei de artă, adică a creatorilor şi păstrătorilor-adeveritori deopotrivă, deci a existenţei ce ţine de Istoria unui popor – este arta. Şi este astfel, deoarece arta în esenţa ei este un salt originar (Ursprung) şi nimic altceva: o modalitate privilegiată a felului în care adevărul ajunge să fiinţeze aparţinînd abia acum Istoriei”.

O afirmaţie care aşază opera şi creatorul ei ca moştenitori întru Istorie şi implicit a tradiţiei unui popor şi în general ai culturii.

Nicolae Hartmann, în Estetica sa, publicată postum în 1945, editată în 1974, în traducerea lui Constantin Floru la Editura Univers, se ocupă şi de istoricitatea artelor, unde remarcă perenitatea marilor opere, de deschiderea acestora care le asigură mereu, indiferent de momentul promovării şi/ sau accesării că au ceva de spus, că nu sînt epuizate de timpul în care s-au născut. Aici am putea decela principalul criteriu al marii arte – capacitatea ei de a rezista la schimbările spiritului în cursul istoriei: „Ascensiunea unor opere de artă mari, în cursul timpurilor, este semnul fără echivoc că înrădăcinarea artei în viaţa istorică este esenţială pentru artă; totodată însă şi că este esenţială pentru viaţă. De fapt, în acest mare fenomen, arta dă înapoi vieţii însutit ceea ce primise de la ea. Deşi în fiece mare epocă a artei numai puţine opere ating această înălţime, iar toate celelalte cad şi sporesc gră­mada de deşeuri a istoriei, totuşi aceste foarte puţine opere mari sînt cu totul suficiente ca să plătească datoria artei către viaţa istorică” (N. Hartmann).

Fără simţul istoriei şi fără însuşirea tradiţiei, şansele unui poet de a accede la edificarea unei opere care să se alăture celor care ne jalonează demersul nostru spiritual în lunga trecere a timpului sînt departe de a se împlini. Vocaţia nu este  niciodată suficientă.

Viitoarele numere vor avea ca temă:

2016 – Poezie şi avangardă

2017 – Poezie şi ironie; Poezie şi sărăcie; Poezie şi castitate; Poezie şi viciu

2018 – Poezie şi profeţie; Poezie şi păcat; Poezie şi clarviziune; Poezie şi virtute