Lucreţia ANDRONIC

PAHARUL

Paharul acesta fusese stîncă!

Emigrase geologic

din pisc în mare,

schimbase apa cu focul,

scînteia cu locul

într-o continuă

reverberare!

Paharul acesta!

Vie hîrjoană de stele,

sprintenă goană de val!

Fluidul sangvin

la imponderabil!

 

Paharul acesta fusese pisc!

Prinţ coborîtor din stirpe lactee

trezind euforii

în patul îndrăgostiţilor

de cîmpuri elizee.

Nabab ori cerşetor,

jumătate plin, jumătate gol,

mimînd zîmbete de protocol,

servea dispreţ

cînd

un împărat beţiv certat cu subtilul

a chemat la ospăţ

Fragilul!

 

NU E NIMENI

Nu e nimeni. Obosesc netezind

poalele nopţii ruşinate de vînt!

Postavul gîndului, rărit şi ros de instincte

nesocoteşte furia fibrelor firesc fremătînd.

Şi nu e nimeni. Nimeni să vadă orgia!

însingurarea bate în geamuri,

bălteşte-n oglinzi, zbîrceşte elanuri.

Dezbrăcată-n făşii noaptea hohoteşte obscen.

În poalele zdrenţe, ploaia şi vîntul

umplu tîrziul cu şoapte lascive

înflorite-n Eden.

Spuneţi frunzelor că nu-s singure

pe ramurile cerului!

Singure, în bătaia de joc în infinitul joc

de la loteria efemerului!

întrebaţi ramurile cîte am văzut

la adăpostul zăpezilor fără de moarte!

Cîte ţări inexistente, cîte oraşe necunoscute

am visat împreună, noapte de noapte!

Ce grădini am suspendat, ce enigmatice iubiri

am cules din poiana sîngelui meu!

Azi nu ştiu ce am mai putea visa.

Nici ele, nici eu.

 

Scîrţîie o osie la carul din cer.

O stea se îmbracă în fugă cu prea-plinul

dintre mister şi văzduhul cu fruntea-n ţărînă,

La ţîţa pămîntului ţîncii scîncesc

în pelincă de humă.

Obosesc netezind poalele nopţii de dincolo

de chinul ferestrelor înlăuntru deschise.

Nu e nimeni dincolo de nespusul

celor străbătute de vînturi şi vise!

Nu e nimeni! Nimeni să vadă. Nimeni s-audă.

…Nimeni!!!