„Cum şade răznită cetatea aceasta,/..Ea nopţile şi le trece plîngînd,/ în lacrimi scăldîndu-şi obrajii” – Plîngerile lui Ieremia.

Printre textele poetice de excepţie ale Vechiului Testament se numără şi Plîngerile lui Eremia, carte numită astfel după traducerile din greacă şi latină; astfel, în ebraică ea se numeşte eca, după cuvîntul de început al textului original: vai,cum.

Ieremia, unul dintre cei patru mari prooroci ai Vechiului Testament născut în Anatot (o localitate din apropierea Ierusalimului), provenea dintr-o familie sacerdotală, tatăl lui pe nume Helchia era preot. Dumnezeu îl rînduieşte profet şi, pe durata a patruzeci de ani, el îşi desfăşoară activitatea sub domnia a cinci regi; Iosia, Ioahaz, Ioiachim, Iehonia şi Sedechia. Contextul istoric în care profetul îşi scrie profeţiile este decăderea imperiului asirian şi ascensiunea celui neo-babilonian. Cartea a fost scrisă la puţin timp după distrugerea Ierusalimului. În 597, Nabucodonosor cucereşte Ierusalimul, templul şi cetatea fiind prădate şi arse. Ea este o elegie scrisă la moartea unui oraş. Ieremia plînge peste Ierusalimul transformat în ruine de către oştile invadatoare ale Babilonului. Poate că nimeni nu putea să scrie această carte în afara lui Ieremia. Acest om a fost profetul unei iubiri neîmpărtăşite. Capitolele acestei cărţi ni-l prezintă plîngînd aplecat peste cadavrul marii sale iubiri: Ierusalimul. Aparent, misiunea lui Ieremia a fost un eşec total. Fără să îi fie luate în seamă sfaturile, într-un asemenea conflict istoric, Ieremia rămîne o voce singulară, realismul său politic este perceput total deplasat, de aici şi dramatismul vieţii sale lăuntrice. Şi totuşi, el nu este un personaj care participă la desfăşurarea şi definirea unei istorii perceptibile. Este mai degrabă depozitar al Revelaţiei divine şi, prin aceasta, el percepe istoria înăuntrul său. Mesajul profetului nu a fost receptat în dimensiunea lui interioară. Libertatea omului a ales, dezastrul s-a produs; oricît de lung ar fi exilul, Ieremia a înţeles că din poporul deportat trebuie să supravieţuiască rămăşiţa lui Israel menită să revină în patrie şi să scrie o nouă pagină de istorie.

Plîngerile lui Ieremia sînt împărţite în cinci capitole, de fapt cinci elegii, cinci plîngeri pe care profetul le revarsă asupra ruinelor oraşului. Cartea aceasta este o extraordinară poezie. Durerea acestui profet l-a făcut să vibreze cu o măiestrie pe care numai un talent cu totul remarcabil putea să o aibă. Ea nu a fost aşezată în secţiunea cărţilor poetice pentru că, în mijlocul durerii şi deznădejdii, Ieremia înalţă din cînd în cînd ode ale speranţei, veritabile demonstraţii de credinţă în mijlocul celor mai adverse condiţii. Cele cinci elegii sînt scrise în formă fixă, primele patru au fiecare cîte 22 de strofe (cît are alfabetul ebraic), primul cuvînt din fiecare strofă începe cu litera respectivă. A cincea elegie nu este marcată cu literele alfabetului, dar are 22 de strofe. Incantaţia prozodică este un vers mai lung şi unul mai scurt, un ton mai tare în alternanţă cu un ton mai slab. Trei teme se împletesc pe parcursul creaţiei poetice: prima şi cea mai importantă dintre ele este bocetul pentru Ierusalimul dărîmat. „Cum şade răznită cetatea aceasta,/ ea, cea cu multe popoare!/ E-acum ca o văduvă’n lume:/ slăvită cîndva printre neamuri,/ prinţesă cîndva peste ţări, ajuns-a tribut să plătească.” Cît de frumos începe poetul acest plîns al unei magnifice cetăţi, astăzi ruină în cenuşă. „Ea nopţile şi le trece plîngînd,/ în lacrimi scăldîndu-şi obrajii./ Din toţi care-atunci o iubeau/ nu-i nimeni acum s’o aline./ Prietenii toţi au trădat-o,/ duşmanii împotrivă-i se-arată.” Dumnezeu s-a ţinut de cuvînt. Lipsa pocăinţei a atras asupra evreilor pedeapsa cruntă. În durerea lui, Ieremia vorbeşte cînd în numele său, cînd în numele cetăţenilor Ierusalimului, cînd în numele cetăţii însăşi. A doua temă este mărturisirea păcatelor şi recunoaşterea dreptăţii lui Dumnezeu în hotărîrea pedepsei asupra împărăţiei lui Iuda. „Păcătui cetatea, din greu, Ierusalimul,/ pricină pentru care-i acum în suferinţă./ Cei ce-o aveau în cinste, cu toţii au umilit-o,/că i-au văzut ruşinea;/ ea însăşi a gemut/ şi faţa şi-a întors-o.” Şi „Cătată ne-a fost calea, cercetată,/ iar noi la Domnul ne-om întoarce./ Pe mîini ne-om pune inimile noastre,/ spre Cel-Înalt din cer le-om înălţa./ Păcătuit-am, ne-am făcut păgîni,/ Tu însă n’ai iertat.” Cea de-a treia temă, mai puţin dominantă dar nu mai puţin importantă este nădejdea într-o viitoare restaurare a Ierusalimului şi a locuitorilor săi, datorită marelui har pe care evreii l-au găsit întotdeauna la Dumnezeul lor. Ieremia este un profet care cunoaşte valoarea legămîntului. „O, Doamne,/ întoarce-ne la Tine, iar noi ne vom întoarce;/ ca şi-altădată, fă-ne din zi o noutate!”.

Pe tot parcursul acestor poeme, Ieremia se aseamănă foarte mult cu Hristos. Peste 600 de ani, Iisus avea să vină el însuşi pe pămînt şi să plîngă pentru aceeaşi cetate: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De cîte ori am vrut sa strîng pe copiii tăi cum îţi strînge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se va lăsa casa pustie” (Matei 23, 37-38).

Cartea Plîngerile lui Ieremia poate însemna şi strigătul de durere al omului care crede în Dumnezeu şi aşteaptă un semn divin pe tot parcursul vieţii lui spre mîntuire şi iertare. Este o carte a lacrimilor, a durerii; omul ce îl slujeşte pe Dumnezeu simte această ruptură, nu doar pentru el, ci şi pentru poporul lui, pentru dezastrul spiritual în care a ajuns Ierusalimul. Ieremia se identifică adeseori cu Iov atît în suferinţă, cît şi în limbaj. El îşi mărturiseşte propria suferinţă şi îşi descrie propriile traume. „El trupul mi l-a ‘mbătrînit, şi pielea,/ iar oasele mi le-a zdrobit.” Venirea lui Nabucodonosor la tron, cucerirea ţării lui Iuda, distrugerea Ierusalimului şi luarea în robie a poporului face ca glasul lui Ieremia să fie atît de sfîşietor cînd priveşte în jurul lui la viaţa oamenilor transformată dintr-o dată în haos. În speranţa că poporul lui va fi salvat el găseşte trei argumente pentru această nădejde, trei argumente care sînt baza vieţii spirituale a poporului lui Dumnezeu din toate timpurile. Primul argument este că Dumnezeu oferă poporului har. „Iată ce mai gîndesc în inima mea/ şi iată ce mă face să mai trag nădejde:/ bunătăţile Domnului nu s-au sfîrşit, îndurările Lui nu sînt la capăt/ ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă./ Şi credincioşia Ta este atît de mare.” Un argument foarte puternic în momente de necaz şi suferinţă. Îndurările Domnului îl ajută pe Ieremia să-şi ducă pînă la capăt credinţa. Dumnezeu încă oferă har şi este Acelaşi în bunătate. Dumnezeu nu se schimbă, chiar dacă situaţiile şi circumstanţele se schimbă. Ieremia a ştiut că Dumnezeu îi va ajuta, îi va izbăvi şi îi va ridica. Oamenii trebuie să persevereze în nădejde, să creadă în Dumnezeu chiar şi în momentele grele şi să Îl caute – lucru pe care ei de-a lungul timpului nu l-au făcut decît atunci cînd durerea şi distrugerea era foarte mare. Perseverenţa şi nădejdea sînt foarte importante ca ei să se bucure de har. Al doilea argument al nădejdii nezdruncinate a lui Ieremia în Domnul este că Dumnezeu poate să ajute. „Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului.” Ieremia a înţeles că Dumnezeu, chiar în momentele cele mai critice, poate să ofere ajutor. Oamenii se lasă furaţi de timp cînd este vorba de ajutorul lui Dumnezeu, nu au răbdare şi nu lasă ca Dumnezeu să-şi împlinească voia şi planul Său pînă la momentul cînd le va da ajutorul. În acele momente firea omului se revoltă împotriva lui Dumnezeu, ca într-o răzvrătire tăcută cu gînduri adresate lui Dumnezeu şi nu cu voce tare. Psalmistul David cîntă în Psalmul 120, „Ridicat-am ochii mei la munţi/ de unde-mi va veni mie ajutorul.” În cele mai dese cazuri, munţii de probleme pe care îi vedem în faţă, în viaţa noastră de zi cu zi, sînt munţi pe care noi nu îi putem muta singuri. Dar tot psalmistul spune că, după ce priveşte la munţi, se gîndeşte că dincolo de ei există cineva care poate să ajute. Mîntuitorul Hristos ne călăuzeşte, ne ajută şi ne poartă de grijă. Ar trebui să aşteptăm şi să ne uităm unde trebuie, pentru că ajutorul divin vine la noi. Al treilea argument al nădejdii este că Dumnezeu, atunci cînd îngăduie omului să treacă printr-un necaz, are întotdeauna un plan special cu el. Ieremia vede planul lui Dumnezeu şi spune că el trebuie să primească acest plan al lui Dumnezeu din tinereţe. „Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui. Să stea singur şi să tacă, pentru că Domnul i l-a pus pe grumaz. În Noul Testament, la Matei, Iisus spune atît de frumos: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sînt blînd şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” Să accepţi lucrarea lui Dumnezeu din tinereţe înseamnă să accepţi planul lui Dumnezeu în viaţa ta. această acceptare înseamnă de fapt că accepţi învăţătura lui Hristos şi te supui acestui plan. Ieremia scrie: „Căci Eu ştiu gîndurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul,/ gînduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. Bucuria care vine care vine din acceptarea acestui plan este imensă. Dumnezeu îţi poartă zi de zi de grijă. Ieremia a învăţat două lecţii majore şi a vrut să le arate poporului. Dumnezeu nu lasă pentru totdeauna, nu abandonează, chiar dacă este supărat, El are planul Lui de disciplinare. Iar rana pe care o face omului tot El o vindecă. Profetul Ieremia  fără să îşi dea seama pe deplin, plînge Ierusalimul care a fost, care este şi care va fi şi peste sute de ani atunci cînd Mîntuitorul Hristos învaţă oamenii în această cetate, atît de iubită şi atît de lovită de-a lungul vremurilor.

Note

Biblia, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009

Biblia comentată, Poezia Vechiului Testament, Editura institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000

Septuaginta 6/I. Isaia, Ieremia, Baruh, Plîngeri, Epistola lui Ieremia, Coordonatori: Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Ioan-Florin Florescu, Editura Polirom, Iaşi, 2011