Daniela ANDRONACHE

Lacrimile, mărgăritare ale suferinţei în sonetele lui Francesco Petrarca

 

Destinul, această forţă implacabilă ce ordonează întîmplările vieţii şi dispune de fiecare dintre noi, indiferent de origine sau rang, după bunul său plac, este cel care îi frînge inima marelui poet renascentist, Francesco Petrarca şi îi văduveşte existenţa de ceea ce îi era mai drag pe lume – iubita sa, Laura de Noves, moartă în timpul epidemiei de ciumă din 1348: „Ci dacă soarta mi se vrea stăpînă,/ ce pot să fac decît să-mi port durerea/cu ochii plînşi şi fruntea în ţărînă?”[1] (sonetul CCLXIX)

Supunîndu-se atotputerniciei destinului, poetul îşi asumă suferinţa provocată de această tragedie din viaţa lui care a avut impactul unui seism psihic ce i-a zdruncinat străfundurile sufleteşti şi a reconfigurat realitatea din jurul său. După moartea iubitei, discursul poetului capătă valenţe traumatice generate de lumea nouă din care Laura nu mai face parte. E o lume străină care îl dezadaptează şi căreia poetul nu ştie şi nu vrea să-i facă faţă: „Cum să trăiesc? Ce sfat îmi dai, Iubire?/ Încă demult, ştiu bine,/ trebuia să mor şi totuşi sînt în viaţă./ Madona-i moartă; zbucium şi mîhnire/să curm mi se cuvine,/urmînd cărarea inimii răzleaţă,/căci niciodată-n faţă/n-am s-o mai văd şi grea mi-e aşteptarea.”[2] (sonetul CCLXVIII)

Partea a doua a volumului de sonete Canţonierul, din care fac parte şi sonetele citate anterior, poartă titlul Întru moartea Madonei Laura şi are ca temă suferinţa trăită ca parte a unui destin asumat. Este un destin care transformă într-o clipă bucuria în lacrimi din raţiuni numai de el ştiute: „În chinuri desfătarea/şi-n lacrimi bucuria se preface,/ de cînd făptura-i sub ţărînă zace.”[3] (sonetul CCLXVIII)

Lacrimile poetului, dincolo de a fi răspunsul emoţional la tragedia din viaţa sa, sînt ca nişte mărgăritare izvorîte din profunzimile unui suflet marcat puternic de suferinţă. Sînt cele care îl vor însoţi pe poet tot restul vieţii sale, funcţionînd ca o marcă identitară în cazul său şi devenind un leit motiv al celei de-a doua părţi a volumului în discuţie. Se poate afirma, cu alte cuvinte, că lacrimile sînt aliatele poetului în faţa sorţii ostile şi totodată modul de sublimare a suferinţei sale.

Un alt aliat al poetului este iubirea personificată şi empatică pe care acesta o invocă ca pe un prieten drag de la care aşteaptă înţelegere şi consolare: „Tu simţi, Iubire, cît îmi e de adîncă/ mîhnirea; ţi-am vădit-o/ şi ştiu prin mine cît de mult te doare;/ ea-i şi a ta, căci de aceeaşi stîncă/noi luntrea ne-am izbit-o/ şi-aceeaşi clipă ne-a lipsit de soare.”[4] (sonetul CCLXVIII)

Contopirea sufletească a poetului cu Iubirea merge pînă la identificarea cu aceasta şi, prin urmare, suferinţa lui este şi suferinţa Iubirii. Mai mult de atît, sonetul continuă pe o linie alegorică în care moartea Laurei este asemuită cu o stîncă de care luntrea vieţii se izbeşte şi se răstoarnă. Momentul morţii Laurei este momentul în care universul existenţial al poetului se răstoarnă, în care lumina şi bucuria dispar pentru totdeauna din viaţa sa, lăsînd locul suferinţei şi lacrimilor. Şi totuşi, chipul Laurei, atît de mult iubit şi proslăvit în versuri, se întoarce din nefiinţă pentru a-i aduce alinare poetului: „Frumoasă ca nicicînd, din nefiinţă/ se-ntoarce-n mine anume,/ căci preadorită–n inimă-mi se simte./ Şi chipul ei toiag mi-e-n suferinţă,/ şi razim al ei nume/ce-atît de dulce-mi răsuna în minte.”[5] (sonetul CCLXVIII)

Pentru Petrarca, Laura este chintesenţa tuturor calităţilor umane, este „soarele” vieţii lui şi întruchiparea idealului de frumuseţe în toate sensurile cuvîntului. Cel mai important sens constă în faptul că frumuseţea iubitei este o reflectare a frumuseţilor cereşti iar acest fapt îi oferă poetului un fundament temeinic pentru credinţa sa, şi anume că după moarte, după ieşirea din trup, spiritul Laurei s-a întors în paradisul pe care l-a părăsit la naştere: „Ţărînă-i astăzi, vai, ţărînă mută/ obrazul ei ce taina/dumnezeirii ne-o vădise clară./ Şi-n Paradis e forma-i nevăzută,/ desprinsă-n slăvi de haina/ ce-n umbre-o-nveşmîntase ca fecioară.”[6] (sonetul CCLXVIII)

Dar tînguirea din primul vers este anulată de credinţa pe care Petrarca, ca poet creştin, o are despre Judecata de apoi cînd trupurile morţilor vor învia, iar frumuseţea spiritului Laurei îşi va dovedi nemurirea şi strălucirea: „Ci-ntrînsa a doua oară/ se va îmbrăca, şi-atunci cu-atît mai vie/ va străluci-n tărie,/ cu cît şi frumuseţea ce nu moare/mai scumpă e decît cea trecătoare.”[7] (sonetul CCLXVIII)

În sonetul CCLXXXII, poetul suferă o dedublare a eu-lui şi se angajează într-un dialog cu propriul suflet său. Acest dialog are menirea de a evoca şi de a reconstitui figura Laurei din amintiri: „O, suflet, ce-mi păzeşti însingurarea/ şi-adesea-mi mîngîi nopţile durute/ cu ochii în care moartea neîntrecute/ văpăi a-ncins sporindu-le vîlvoarea,// cum mă-nfior cînd îmi aţii cărarea/ şi mă hrăneşti cu bucurii pierdute!/ Pe locuri dragi, din frumuseţi ştiute/îţi plăsmuiesc atunci întruchiparea.”[8]

Şi totuşi, acest exerciţiu spiritual de aducere aminte îi răscoleşte şi mai mult durerea care îl copleşeşte în cele din urmă şi-l determină să izbucnească într-un „plîns fierbinte”: „Pe unde-n vers ţi-am dăruit cuvinte,/azi mi te plîng; dar mai vîrtos arsura/ ce-o port în piept îmi stoarce plîns fierbinte.”[9]

Această rememorare dureroasă a personalităţii unice a iubitei continuă şi în sonetul CCLXXXIII. În acest poem, poetul se adresează direct morţii mustrînd-o pentru că i-a răpit Laurei suflul divin de viaţă, i-a ştirbit frumuseţea fizică, i-a anulat privirea şi zîmbetul care i-au oferit poetului atîta încîntare şi bucurie: „Ai stins, o, Moarte, dulcea ei privire/şi-ai aşternut pe faţa ei paloare,/ slăbind din minunata cingătoare/un suflet pur ca mirul din potire.// Mi-ai luat tot ce mi-a fost dat spre izbăvire/ şi-ai amuţit cuvîntul ei, cîntare./ Îmi umpli cupa de suspine amare/ şi silă mi-e de tot, făr-osebire.”[10]

Şi în sonetul CCCXV, Petrarca acuză moartea, considerînd-o un duşman personal care a pus capăt fericirii lui, răpindu-i iubita la ceruri: „Ci moartea, pizmuindu-mi fericirea,/ iubitei mele i-a ieşit în cale/ ca un vrăjmaş cu suliţă şi coasă”.[11]

Este mai mult decît evident faptul că moartea Laurei îl afectează nespus pe poet, anulîndu-i rostul şi bucuria de a trăi. Acest eveniment îi zguduie existenţa din temelii, reaşezînd-o pe coordonatele tragismului şi ale suferinţei. De la momentul tragediei, Petrarca refuză prezentul cu obstinaţie, viaţa lui constînd în lungi perioade de introspecţie, meditaţie şi de nostalgică aducere aminte.

În sonetul CCXCII, Petrarca meditează asupra efemerităţii condiţiei umane, asupra metamorfozărilor uluitoare pe care moartea le operează în fiinţa omenească. Este siderat de faptul că făptura vie şi fermecătoare care a fost cîndva iubita lui, s-a transformat într-un „pumn de pulbere uscată”: „Privirea ei de-atîtea ori cîntată,/ şi braţele, şi mîinile, şi faţa/ ce mă vrăjeau însingurîndu-mi viaţa/şi mă hrăneau rupîndu-mă de gloată,// candoarea frunţii-n aur pur scăldată,/ şi zîmbetul străfulgerîndu-mi ceaţa/ ca soarele cînd rîde dimineaţa,/un pumn sînt azi de pulbere uscată.”[12]

Sonetul continuă cu mărturisirea emoţionantă a unui om sfîrşit care, paradoxal, trăieşte şi se hrăneşte din „otrava” suferinţei sale: „Şi eu trăiesc; trăiesc şi-mi sorb otrava/ durerilor şi lacrimi vărs de sînge/ şi-mi port în larg, printre furtuni, epava.// Suspinul meu de dragoste se frînge,/ mi-e seacă vîna ce mocnea ca lava/ şi versul meu nu cîntă azi, ci plînge”.[13] Într-adevăr, poetul nu mai preamăreşte în versurile sale chipul radios al Laurei, aşa cum se întîmplă în prima parte a „Canţonierului”, intitulată Întru viaţa Madonei Laura. După cum am afirmat anterior, Petrarca îşi pierde bucuria de a trăi şi o dată cu aceasta,  inspiraţia şi energia de a crea. În plus, se defineşte ca fiind o „epavă”, o fiinţă aflată la finalul existenţei pămînteşti, care nu mai manifestă interes pentru nimic şi care trăieşte doar prin prisma suferinţei sale. E, aşadar, lesne de înţeles de ce versurile lui sînt străbătute acum de un sfîşietor fior elegiac.

Sonetul CCCI îl înfăţişează pe poet în mijlocul naturii ocrotitoare, prietenoase, care împărtăşeşte suferinţa poetului, uşurîndu-i chinul şi zbuciumul sufletesc. Martoră a legăturii de dragoste dintre cei doi, ea este acum susţinătoarea poetului în misiunea dificilă de a supravieţuire după moartea iubitei: „O, vale ce-mi aduni suspinu-n tine,/o, rîu ce creşti din lacrimile mele,/ o, maluri verzi şi peşti cuprinşi în ele,/ păsări rătăcitoare-n crîng, jivine,/ /văzduh senin, fierbinte de suspine,/ cărări prevestitoare azi de rele,/colină îndrăgită ce sub stele/ îmi porţi şi astăzi paşii către tine,// voi aţi rămas aceleaşi de-altădată,/ dar nu şi eu; în mine-i scris să-şi curme/durerea loc şi casă pe măsură.// De-aici o contemplam şi-aceleaşi urme/le văd şi azi de unde-n cer chemată/şi-a dat ţărînii dulcea ei făptură.”[14]

Natura eternă reprezintă elementul la care poetul se raportează în evaluarea stării sale sufleteşti. Dacă ea este aceeaşi dintotdeauna, el este complet schimbat de suferinţă, însă găseşte în sînul ei un spaţiu de reculegere, contemplaţie şi meditaţie. În fapt, natura devine un alter ego al poetului, un muzeu al suferinţei lui, păstrătoarea unor amintiri sfinte la care poetul meditează fără odihnă pierzîndu-şi paşii pe cărările ei nesfîrşite.

[1] Francesco Petrarca, Rime, Editura Univers, MCMLXX,p. 220, traducere Eta Boeriu

[2] Ibid., p. 217

[3] Ibid.

[4] Ibid.

[5] Ibid., p.218

[6] Ibid.

[7] Ibid.

[8] Ibid.,p.230

[9] Ibid.

[10] Ibid.,p. 231

[11] Ibid., p.242

[12] Ibid.,p. 233

[13] Ibid.

[14] Ibid., p.237