A fi sau a nu fi! Asta-i întrebarea. Poet…

Căci iată ce spune Florentin Cristian: ”am căutat deja pe internet/tu vrei să devii poet/  De-abia atunci realizezi şi tu că ochiul e cel care plânge/nu inima/ca o virgină a pieptului/bătând mai tare mai încet cum/e cheful atroce al tâmpitului de piept”.

Este evidentă ambiția autorului de a deveni poet, în timp ce noi credem că poet te naști, aceasta fiind prima condiție, și apoi devii. Adică, vorba filozofului, devii ceea ce ești, niciodată altceva. Nu orice alăturare de cuvinte, oricît de insolită, este menită să producă un efect poetic. Aflînd de existența unei ”virgine a pieptului” nu am simțit nici un fior, iar ”cheful atroce al tîmpitului de piept” m-a băgat de tot în încurcătură.

Cu toate acestea, nu pot să nu observ o dorință de ordonare și claritate, mereu în conflict cu explozia conotativă a cuvintelor, nu întotdeauna sub control. Dar tot la Florin Cristian am citit: ”În ziua de azi nu mai există respect în concurenţă/duşmanul învins e şi umilit”. Atenție mare!

Lia RUSE

O poezie îndrăzneață, originală, scrisă cu aplomb, minată de onirism în viziune și baroc în expresie ne propune Lia Ruse. Aceste arme sînt un fel de declarație de independență, dar nu și o formă de ingratitudine față de maeștri. Simbolismul este la mare căutare, textul fiind un foc de artificii (a se citi sugestii) care se aprind repede și se sting la fel de repede, dar numai pentru a se aprinde din nou. Formele poetice abia dacă se ghicesc în noapte, confuzia de carnival este plăcută la vedere, chiar și atunci cînd carnavalul se transformă în Sodomă.

Svetlana Brătescu

Versuri adolescentine, pline de grație ne trimite frageda elevă din Basarabia, Svetlana Brătescu. Se recomandă ca fiind o visătoare (cum altfel?), iubitoare de frumos și de… el! Faptul că există un ”el” misterios ne pune în gardă, să fim atenți la exprimare. Cui îi place să se joace cu focul? Și totuși, pentru a scrie poezii reușite nu e suficient să fim îndrăgostiți. Importante sînt și lecturile, ca să nu mai pomenesc de lecțiile de gramatică din școală, care nu se compară cu o poveste de dragoste, nefiind niciodată la fel de atrăgătoare,dar sînt totuși extraordinar de utile dacă vrem să facem impresie bună în societate. Se vede că Svetlana le-a cam trecut cu vederea și iată rezultatul:

„Am ințeles, că  dragostea există,

Că ce-i ce au trecut prin viața mea, rămîn doar trecători –

Și doar un gînd că ai putea pleca și tu

Și corpul mii străpuns  de  mii de ori.”

Experiența de zi cu zi dovedește că iubirile trec, dar gramatica rămîne.

Ariana Ailesei

Ne scrie încă o tînără fermecată de frumusețea literaturii, în special a poeziei. Textele sînt însoțite de explicații pertinente: „Deşi nu sunt în versuri, consider că împrumută din trăsăturile poeziei”. Într-adevăr, cred că domnișoara Ariana este elevă la un liceu de artă și învață muzica, de unde receptivitatea sporită la sinestezii și sincronicitatea artelor. Asta face bine poeziei, dîndu-i o perspectivă mai profundă decît ne-am aștepta la un începător. A căuta drumul potrivit în artă nu-i deloc o treabă simplă, se începe cu tatonări. În cazul Arianei, folosim acest cuvînt și în sensul lui propriu, ea tatonînd clapele pianului, de unde izvorăște poezia.

„Pe clapele pianului meu interior se cântă iar aceeași partitură. Începe ușor, cu note alungite ca niște gene și apoi coboară din bemol în bemol ajungând la sunetele cele mai grave a căror tristețe nici un diez nu o mai poate estompa.

Negrul semitonurilor se confundă cu albul clapelor, se înlănțuie, se metamorfozează într-un gri plumburiu, bacovian. Degete lungi, albe ca luna te caută pe claviatură, încearcă să găsească acel sunet de zăpadă căzândă pe sticla înnegrită a inimii.

Și notele curg mai departe, partitura se recreează cu fiecare clapă apăsată, preschimbându-se pentru sunetele acordeonului tău. Dar pianul și acordeonul nu se potrivesc, clapele mele interioare sunt mult prea triste pentru clapele inimii tale și duetul se sfârșește, claviatura mea se dezintegrează, acordeonul tău se dezacordează.” (Pian)