Poezie şi blow-up
Friedrich Nietzsche scrie în Wille zur Macht: „Tu este mai vechi decât eu”: Prezenţa noastră este precedată întotdeauna de-o altă prezenţă. Iar Marele Tu este Demiurgul.
Inspiraţi parcă de un asemenea aforism, diferiţi harnici internauţi au inventat multitudinea sit-urilor de socializare, ca şi cum şi-ar căuta un tu pe care l-au pierdut demult, iar acum l-au regăsit.
Aşa s-a ivit o şansă inedită de a nu mai fi singur, de a te asocia multiplu şi a te dilua în mareea posibilităţilor de comunicare. Te salvezi de tine însuţi.
În ce priveşte poezia pe blog, ea constituie o triplă şansă: nu plăteşti o editură; te citesc cunoştinţele socializate; şi ai mai puţin neşansa să devii o satisfacţie de a te lua în răspăr un megacritic incult şi grobian, aşa cum poate avea loc mai frecvent dacă dă peste tine într-o carte. Ca atare, îţi satisfaci liniştit orgoliul de a fi autor, de a fi poet.
Există însă o altă faţă a blogării: efemeritatea. O carte, o revistă tipărite – există în sensul deplin al cuvântului, constituie o realitate concretă, în mâinile tale, pe masă, în bibliotecă. În schimb, poezia din spaţiul virtual se află între paranteze: poate fi oricând ştearsă, dispare ca şi cum nu a existat niciodată. Este anti-perenitatea prin excelenţă. Spaţiul electronic a inventat evanescenţa gratuită.
Inducţia psihologică a unei asemenea plasări este sentimentul facilităţii, al jocului, al blow-up-ului. E tocmai ceea ce proclamă postmo-dernismul – un exerciţiu al potenţialului nimic. Al ieftinătăţii, al ruinei care se autocreează spre a se distruge ad indefinitum.
Şi nu este straniu că un asemenea spaţiu al volatilului, al evanescenţei pure a apărut tocmai când se vorbeşte de spaţiul cuantic al perenităţii – şi de gândirea transneuronică, mai durabilă şi mai profundă decât cea celulară, cerebrală?
Poezia constituie ce avem mai intim, mai de preţ sufleteşte şi spiritual. Chiar când este stângăcie şi amatorism. Şi este însoţită a priori de sentimentul durabilităţii. Plasarea pe sit-ul socializant naşte în subconştient un conflict între inconsistenţă şi acest sentiment al ratării eternităţii.
Desigur, te poate salva Eminescu pentru că, oricum –
Nenţeles rămâne gândul
Ce-ţi străbate gândurile,
Zboară vecinic îngânându-l
Valurile, vânturile. –
Şi totuşi, eternă rămâne cartea pentru cei ale căror inimi au aripi :
Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi,
La voi inimi cu arìpe.
Ah! lăsaţi ca să vă ducă
Pe-altă lume-n două clipe.
În sumă algebrică însă, versificarea pe blog poate constitui şi un lucru benefic, un prim exerciţiu pentru posibile zboruri lirice ulterioare, ieşind din „noianul” virtual, prevăzut de acelaşi Eminescu.
Şi apoi, oricum, din totdeauna, aspiraţia poetică rămâne una din marile gratuităţi ale omului de a depăşi zilnicul şi apterul, amestecul şi domesticul…
Căci până şi filozofi precum Hegel şi Heidegger s-au încercat într-o poezie. De mare suflu. Sau harnici critici în mai multe, precum G. Călinescu.
Nu trebuie să fii profet pentru a-ţi da seama că lumea viitoare va fi a superficialităţii. A flush-ului, a n’importe quoi; rien de rien – care se naşte şi moare pe loc.
Numai astrele îşi vor păstra ordinea pitagoreică, şi doar din când în când una dintre stele se va transforma în cometă pentru a afla ce se mai petrece în văile omului. Şi va muri din cauza curiozităţii. Dar va muri arzând, luminând, aşa cum fac geniile.
Dar geniile nu vor mai fi de mult la modă. Ne amintim de gândul sublim dedicat de Al. Vlăhuţă lui Eminescu, (gând care aminteşte destinul cometei de a ilumina cosmosul, din extraordinarul poem al lui Friedrich Hölderlin, In liebliche Blaue – „În albastru adorabil”):
Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând ?
Distinsul poet-gânditor în sens platonician, Traian Diaconescu, de iluminată inspiraţie antică, dezvăluia – la modul simbolic – moira eternă a unui închinător al Euterpei:
Cobori ca o cometă-n zare
Destinul fumegă-n ascuns:
E sfinxul tău cu întrebare,
Dar nici un zeu n-are răspuns.