Philippe Lekeuche este un poet mai puţin cunoscut în România. S-a născut în 1954 la Tournai, în Belgia. A început să scrie poeme prin 1966, la vârsta de 12 ani, şi n-a încetat s-o facă până astăzi. Între cărţile lui mai recente se numără Le feu caché şi Le plus fou des hommes (ambele apărute în 2007). În 2010 volumul L’éperdu a cunoscut  succesul, fiind publicat la Editura „L’herbe qui tremble”. Philippe Lekeuche crede că poezia este o dovadă a luptei dintre creaţie şi forţele distructive într-o lume din ce în ce mai puţin sensibilă, în primul rând faţă de poezie. El se întreabă dacă „cel pierdut/ cel deznădăjduit” (l’éperdu) nu este chiar omul care caută cu pasiune ceea ce ignoră dar ştie că întreaga viaţă depinde tocmai de ceea ce el ignoră. O poezie sumbră, a vehemenţei ce avertizează asupra relelor, a unui spirit protestatar neîmpăcat cu lumea, aşa cum se înfăţişează ea  astăzi, a ieşit la lumină din retortele sensibile ale lui Philippe Lekeuche. Pentru el poezia continuă să fie „această ardoare, această arsură, această sfâşiere” care îl face să se emoţioneze pe „cel pierdut”…

De acelaşi autor: Le chant du destin (1987), Si je vis (1988), Quatre écoutes du tonnerre (1990), Celui de rien (1995), L’existence poétique (1995), La Géographie intérieure (1997), L’État rebelle  (1998), Solaire (1999), L’homme travers (2003), Cette maladie au nom perdu (2005).

 

DACĂ TRĂIESC (SI JE VIS)

Éditions Les Éperonniers, 1988

pentru Madeleine Gevers, poetă printre noi,

omagiu de recunoştinţă. (Ph. L.)

 

Cel deznădăjduit (L’Éperdu)

 

1.

Am străbătut obscuritatea

m-am scufundat în noaptea ta

am mers de-a lungul palisadelor putrede ale visului meu

şi îmi era drag Satana

demonii pe noi stăpânire puneau

sub a iubirii mască

de sare şi de foc ne erau lacrimile

plânsetul nostru rană sub lumina lămpilor

eram – aminteşte-ţi – fum ridicându-se

întru nimic

întru funest

întru abominabil

pe atunci dragostea era numai o rană

iar viaţa mea acest neant pe care nu l-am trăit

 

***

5.

Alergam toată noaptea, te căutam cu felinarul glasului meu, îi dojeneam pe copiii diavolului, urcam, coboram treptele acestui oraş al infernului, cu pasul măsuram trecătorile sumbre, coridoarele oarbe, încercam să aprind noaptea lumina cu numele tău, nimic, îţi aruncam amintirea în tenebre, dădeam foc micilor străzi cu miile de ochi ai tăi, totul tăcea, zadarnic urlam de-a ta împărăţie, de lauda ta împroşcând cu noroi bezna, nu era decât limba mea, cuvintele mele deşarte.

 

***

30.

 

Îţi legănai trupul cuprins de dorinţă

de o mie de ori somnul te-a copleşit

buzele tale

gura ta nemişcată

scoaseră

murmure

mişcare a ispitelor

cu mâna ta te afundai în lumi

nu transpărea nimic decât figura mea

în ea vedeai copilăria rămasă

chemând secolele viitoare

 

ziua murise

noi vorbeam

– adu-ţi aminte –

vreme îndelungată

 

Fugile (Fugues)

45.

Când vii tu, păsările de marmură, pelicanii deschişi la vorbă, toţi sporovăiesc, glumesc, glăsuiesc în limbile copacilor, ale râului, tu vâsleai în canoe, să nu râzi, printre tam-tamuri, huiduieli, şi mii de zgomote enorme din junglă unde jonglează aerul, vâsleai, „stai!”, spun ei, tu treci, leneveşti pe firul apei, vâsleşti, cascade, uguiri, canoea ta crapă, coca e străpunsă, tu vâsleşti.

 

***

Dacă trăiesc

dacă nu mă pierd între timp

dacă soarele nu-mi înhaţă mâinile

dacă îmi dai înapoi gura

dacă mă clinteşti din loc

dacă al tău obraz mă înveseleşte

dacă tu mă locuieşti

dacă mai e ceva în afară de moarte

dacă vom putea să ne părăsim umbra

dacă toate acestea se întâmplă vreodată

dacă poliţia cu bastoanele rugăciunii poate burduşi îngerii

dacă privirea-ţi atunci surâde o dată

dacă această capră care cântă se opreşte

dacă spitalul care fiinţa repară se desfiinţează

dacă tu te osteneşti să înţelegi

dacă defineşti asta

dacă defineşti aia

dacă omori totul

 

a spune DA este ceva cumplit

 

STAREA REBELĂ (L’ÉTAT REBELLE)

Les Éperonniers, 1998

 

Atât de vie moartea (Si vive la mort)

După-amiaza

Viaţa mea, asupra ei însăşi, se închisese

Întrebându-se ce secretau acele ceasuri

Cloceau dedesubt, clipe risipite, tenace

Într-adevăr cu neputinţă să fie pierdute

 

Atunci n-a mai fost nici speranţă

Nici disperare, ci numai

O stare de lucruri fără însuşiri, fără stare

Şi fără lucruri, o mişcare a acelei eternităţi

 

M-am rătăcit în tulburi ţinuturi

Ajuns la capătul limbajului

La sfârşitul cuvântului:

Această teroare nu e încă infernul

 

Răutatea, ura, aici sunt binecuvântate

Înainte de seceta absolută a inimii

Odată trecut punctul din urmă

Al neîntoarcerii, trecut e pragul prea relei stări

 

 

Înlăuntrul omului

Unul se naşte, altul dă îndărăt, acesta moare

Amanţii ajung pagini ce rupte sunt

Apoi sunt rescrise.

 

Cât despre război el dă naştere

În mine unor tineri morţi

Iar carnea o ia de la capăt mereu

Ne înconjoară

Despresură dorinţa

Chinul acela care valsează

Fără încetare în sânge

Istoveşte copii şi bătrâni

Cei care zi după zi

În străfunduri tot zgâlţâie

Fatalităţi eliberate

Se conjugă

Copulează

 

Un rebel

7

Sunt specialist în trei tentaţii, singurele la urma urmelor,

altele nu sunt:

vreau să beau şi să mănânc (trăiască burta!)

vreau să-l domin pe celălalt (trăiască puterea!)

vreau sa-l înfrunt pe Dumnezeu (trăiască mândria!)

mă arunc mereu  de  sus de pe Templu dar cineva mă

ajunge din urmă

 

Mi-ajunge, Doamne, cu adevărat aşa nu mai merge

Iată ce sunt (ascund ce este mai rău, Tu ştii), nu este

înţelept

n-am nici un merit să fiu aşa interesant, dar nu mă joc

e o prăpastie în mine, un abis, când de-abia încep să iubesc

să văd o inimă în ochi, să posed un trup în plăceri

Adevărat este, e jalnic, asta nu-i un vicleşug

ca să te prindă:

E numai neputinţă

 

***

Teroare infantă (Terreur infante)

Acesta este infernul

Sferele n-au nici un sens: ele plutesc

În anonima Gândire în care dezolarea

Domneşte mereu: pe vecie aştrii

Se întunecă orbi, în tăcere.

 

Chemi şi nimic n-auzi. Nici vocea ta.

Târziu, şi tu vei putrezi, singur fără sfârşit,

Prin cele lumi. Acesta-i infernul.

Fiindcă neantul e doar o idee ce-l mângâie pe cel laş!

 

Pentru o clipă, eşti încă aici pe pământ,

Într-o clipă ce-o crezi câteodată a ta.

Sunt eu o scânteie în noaptea definitivă?

─ O nu! Privirea ta mă deschide către realitatea iubirii!

Limbaj

Cuvântul într-adevăr

E-o vorbă curioasă

Pentru că vrea să spună

că-i foarte adevărat

Şi că el minte

 

El spune că minte adevărul

 

Este la fel cu toţi ceilalţi

Dar singurul care o spune

 

 

Parabolă

Dacă  Dumnezeu nu există, eu încă sunt căpitan?

Dostoievski

 

II

Căpitanul are cunoştinţă că lumea există în jurul lui şi îl nelinişteşte faptul că acestei lumi de el îi pasă nu puţin. El spune că lumea este un vis urât, un vis terifiant deoarece ea este realitatea. Asta îl asigură că lumea e îndepărtată, atât de îndepărtată acum încât a pierdut-o din vedere de multă vreme. Lumea a uitat de existenţa ei, mănâncă, bea, se îndoapă şi se îngraşă. Acesta e Progresul. Lumea aceasta are maşini, mecanisme de toate felurile – bune şi rele (are puţină importanţă) –, se transformă ea însăşi în maşină, în maşină gigantică, şi aşa se dezvoltă, acesta e Progresul.

 

V

Căpitanul are un chip de mort, doar  un chip. Se duce şi se întoarce pe culoarul navei. Câteodată, urcă până la cabină, se caţără pe o scară îngustă. Îşi va reciti numaidecât însemnările. Problema se pune aşa: încă este căpitanul un suflet? Despre asta el nu ştie nimic. Se gândeşte că viaţa lui este vidă. E aşa de sigur, pentru că el e în stare să folosească verbul a fi? Dă o raită pe punte şi pronunţă verbul a fi peste tot unde poate. Acest cuvânt greu îi iese anevoie din gură şi o suflare de vânt îl îndepărtează numaidecât. Situaţia se complică fiindcă în centrul căpitanului e un imens pustiu. Mai exact o gaură, o gaură rotundă.

 

XIII

Căpitanul are un cuţit în suflet. Nimeni prin preajmă ca să i-l scoată. Trăieşte. Va trăi. A trăit. Acest om e zdrobit. Zdrobit. A cunoscut toate naufragiile, până la pierderea de sine, până la trădare, până la a se năclăi în propria caricatură. A comis singurul păcat pe care-l recunoaşte: a distrus în celălalt o inocenţă, o bunătate neîndoielnică. De aceea căpitanul e acum singur. Nu mai e nimeni ca să îi ierte. De atunci el şchiopătează, titubează în cadenţă pe punte. Se preumblă în fiecare noapte. Somnului îi este frică de coşmarurile lui. Căpitanul nu mai doarme deloc. Luciditatea îl pârjoleşte. Câteodată de abia dacă mai aţipeşte un ceas, în plină zi. În situaţia lui e tot ce poate face.

 

CEL MAI NEBUN DINTRE OAMENI

(LE PLUS FOU DES HOMMES), Le Taillis Pré, 2007

pentru Liliana Wouters a cărei poezie mă uimeşte mereu

 

1.

Când vei veni tu, o, nouă poezie

Cu Eros revigorat care înfloreşte aerul

Să dai crimei mele cea de demult un aer de inocenţă?

 

Şi tu care-mi spuneai: ”Dar viaţa ? Dar dragostea ?…”

Însă tu nu vedeai, nu, nu vedeai

Cum era rănit copilul, aproape mortal, aruncat

În femei – Cine sunt eu? – Spada

Ce scormoneşte în rană în toţi aceşti ani

 

Acea constatare mă contemplă, ca o oglindă:

Faptele care au ajuns la nebunie

Realitatea ce delirează

Delirul

Realizând negânditul gândirii

 

Umbrele-s captivante

Fiindcă umblam încoace şi-încolo, eu, omul

Al cărui mers e prea şovăielnic

Luând pana cum e luată Cartagina

 

Tot astfel copilul care, în faţa monstrului, e uimit

– Fiindcă el e poet, crescut în cursa de şoareci

Hrănit cu lapte amestecat cu sânge din gheenă

Neînfricat, jucându-se cu hiene răufăcătoare –

În picioare, ca un înrăit, îmi ţin cuvântul

 

Tu îţi făceai cumpărături dimineaţa

Om obişnuit care ştie prea bine

Durerea şi neputinţele ce le poartă

Afară de patul de suferinţă al vechii înţelepciuni

 

Vârsta aceea, evadată din timp este a mea

Păscând grijile sempiterne

Deşi sunt în vagon lângă un om tânăr

 

Pe cale să vadă în sine propria-i taină

Iar emoţia mi se însufleţeşte văzându-l dornic

Precum o rană ce se îndrăgosteşte

 

 

10.

Tu care pleci în Germania

Lăsându-mă cu inima pustiită

Nu-ţi voi mai obloji farmecul

Soldatul meu moare în tranşeea ta

 

Tu care vii să mă aprinzi

Ca să mă alungi, să te măriţi

Cu Germania ta

 

Să mă laşi în astă gaură

Plină de viermi aşa zişi liberi

Care mă rod cu încetul

Viermişori fragili

Mă molfăie puţin câte puţin

Abia-abia

 

Solizi în aparenţă, aici-acolo

Apoi mai încolo

─ Cui îi pasă ?

 

Se va putea ca al meu cânt

De va supravieţui vreodată

Să pătrundă a ta ură ?

 

Tenebre flecăreau cu bună ştiinţă

 

 

CEL PIERDUT (L’ÉPERDU)

L’herbe qui tremble, 2009

 

Crepuscul

 

Munţi de palavre înghit lumea

Vorbe ce nu sunt spuse în vânt

În timp ce tac cei flămânzi

Poeţii unde sunt?

 

A vorbi îmi este ca o rană

Un cuvânt l-alungă pe altul, vid

Îmi drenează sângele viu

Căutând un tânăr poem

 

„Haide!”, îmi spun, încă activ

În ale limbii în luminişul ei

Câteva verbe se ridică

Printre verdele tandru

 

Fiindcă supravieţuise pajiştea

 

 

Cavalerul

 

Mergeam prin valea unde cumplită-i aşteptarea

Şi ăst lucru sufletul mă costa

Trecu un cavaler pe o gloabă jegoasă

„Să te întorci!”, îi spun efebului armat

 

Un falnic trup o graţie precoce

Tânăr bărbat în care freamătă femeia

Hoinar fără să vadă cum aşteptam în groapa mea

În care necazul mă apasă

 

Era frumos mai mult ca iadul, ca şi un diavol tânăr

Ca orişicare bucurie înfocată

El însă nu se-ntoarce iar moartea oasele îmi roade

Fără ca dragostea să dea alarma

 

Traduceri din limba franceză de Ioan LASCU 

 

N.B. Grupajul va face parte dintr-o antologie amplă intitulată Şaptezeci de ani de poezie contemporană ce va include 25 de poeţi belgieni francofoni născuţi între 1945 şi 1974.