VISCOLEAU FLĂCĂRI…

Ne adunam în noi ca nişte păsări speriate

Într-o clopotniţă veche

În care clopotul, cu fiecare dangăt sorbea

Veninul argintat al mereu aceleiaşi ierni.

Doar nouă ni se părea că auzim din înalt

Prăbuşindu-se stoluri de îngeri

Şi doar sperietoarea din mijlocul câmpului

Se rotea spre nicăieri, alungându-i

Ameţită de aromele mereu abia aşteptate

Iar noi îngenuncheam, dar numai pe jumătate

Şi-atunci viscoleau flăcări, viscoleau, viscoleau.

UN NUMĂR OARECARE

S-au oprit casele din crescut, au rămas aşa cum au fost

În ţinutul acela căruia fără noi îi e bine,

De aceea-l uram, de parcă l-am fi iubit cândva

De parcă l-aş fi binecuvântat cu mine…

 

Eram, ca-ntotdeauna, un număr oarecare

Precum un puşcăriaş pe care au uitat să-l condamne

De la bun început

Şi ce bine-mi era, ca-ntr-o beţie suavă în care vinul

A fost otrăvit abia după ce l-am băut…

 

Printre degete alunecă un zumzet al razei din mierea de stup

Raza arde, se preface-n cărbune

Dar cărbunele se albeşte în timp ce descrie

Deasupra cerului, locul pe care-l ocup…

 

SE FĂCEA…

Se făcea că adormisem între două zăpezi

Apărute, nu se ştie cum, într-o vară

Aşa cum îşi doreau,când redeveneau copii

Bătrânii de odinioară…

 

Dintr-o visare în alta, dădea în verde

 

Pojarul pădurii. Şi, vai,

Cărările se rătăceau atingându-se…

Nu eram… nu erai…

 

Cu mâinile-ntinse, de parcă am fi cerut

Căutam drumul înapoi, câte puţin

Şi ne miram că nu am adormit deşi, în aşternut

Rămase trupul meu ca un suspin…

 

 

POEM

Două făclii arzând-una-până la urmă, cealaltă-doar pe jumătate,

Doar pâlpâind, la adierea celeilalte

Şi flăcările păreau, de dimineaţă, atât de înalte

Şi jucau, descântându-se una pe alta…

 

Două singurătăţi, amăgindu-se că s-au întors de departe

Fericite şi triumfătoare

Dar numai una singură cu trofeele ridicate deasupra capului

Neştiind că în orice război

Biruinţa absolută se câştigă prin moarte.

 

POEM

Ne strigăm, dar numele au rămas

Parola pentru o lume

În care noi n-am existat niciodată,

De aceea se cască o rană

Mai adevărată decât mine

Doar în negrul scorburei

Care ascunde oul de aur.

 

DUMNEZEUL TĂU

Făcliile ploii ardeau mai departe

Numai de noi nu-i păsa nicicând, nimănui

Pe când mirosul tău amărui

Îmi amintea de toamnă, de-nserare, de moarte…

 

Atunci am coborât braţele precum o păpuşă de lemn

Rămasă brusc fără sfori

Ştiam că numai aşa aveam dreptul

Să mă strige cineva de trei ori…

 

Nu ştiam că dumnezeul tău are chip de fiară

Sau chip de femeie, sau chip de bărbat

Dar încă mai credeam că a lăsat ceva din duhul său

În aerul pe care l-a respirat…

 

FRÂUL CAILOR

Pentru a câta oară-nici eu nu mai ştiu-străbat

Cărarea bătătorită şi strălucitoare

Fiecare urmă lăsată de tălpile altora

Alunecă şi doare…

Uneori te aşez între mine şi ceilalţi ca şi cum

Doar noi ne-alcătuim dintr-un sunet suflat cu argint

Ca şi în alte dăţi

Când cineva încerca să ne desfacă miezul

În mii şi milioane de bucăţi.

 

E oare semnul unei plecări care doar se amână?

Coamele cailor sălbatici bântuie-n văzduh

…Coamele roşii,nesfârşite,aburoase

Parcă mi-au crescut lujere în loc de oase

Şi rămân cu frâul cailor în mână.