Cosmică

Nemaivăzutul vine, deci există

Cuvîntul vede, fie nerostit,

Cuvînul ştie, cel visat, palpit

Ubicuu-n tot ce-i viu, iubito tristă…

 

Tu, suflet geamăn, prin împreunare

Nu prin cuvînt, gerunziu vinovat,

Primeşti sacralitatea din păcat –

Nemaivăzutul arde, deci există

 

Doimea zvîcnet şi suspin se-alină

Şi noaptea se separă lumină

Născînd-o, cea mai fost să iarăşi vină.

 

Pascala

Cum se susţin amorul şi păcatul,

Noaptea spre zi, amurgu-n răsărit

N-am înţeles nici de la tine, Tată,

Nici Mama nu ştia cînd am venit

 

Din sacra neştiinţă-nrobitoare

– a duratei pe un alt răboj tăiată …

N-am înţeles nici de la tine, Tată,

Nici de la tine, Maică preacurată

 

A fi sau a nu fi? De ce? Spre unde?

Fiul sau fiica? robii cui? Răspunde !

Cuţit melodios a te pătrunde

din mîna ta scăpat, la înjunghiere

şi răsucit în rana care-l cere,

sîngele Tău tălăzuind himere

prin Fiii noştri suie spre-înviere

cu gemelarul Cîntec,

ce te-ascunde

îngenunchiat ca fruntea-n mîngîiere.

 

Ritualuri pascale de cartier

Paştele-n oraşul oarecare,

Nu demult, prin anii şaptezeci,

În cetatea noii Hunedoare

Răstigneau pe plopi, printre poteci,

Miei de lapte, mici hristoşi de beci

Cartiere, creştineşti oboare,

Din răbdarea clasei muncitoare…

 

Mielul mioritic, sindical,

Pe un plop, bătut de viu în cuie,

Se zbătea din necuvînt să spuie

Cum îl doare mîna cu pumnal..

 

Pricepuţi localnicii-n Ardeal

Îl beleau iar sîngele-n graal

Cald zvîcnea,-n ligheanul ancestral;

– Vai culturii-n mitul pastoral!

Amintirea-mi plînge, uite-o, nu e !

 

Rîvna muncitorului-erou

Metalurg al muncii socialiste

Ca la porcul cel de anul nou

Era –n legea erei ceauşiste

 

Homo shizofrenicus, tovarăş

Devotat de frig şi foame „ţării”

Cum erau şi mai în sus minerii

Supravieţuia prin dogma prearăbdării…

 

Printre blocuri sîngele băltea

şi dansau desculţi prin sînge pruncii…

între timp viaţa mea şi-a ta

repetat muri-n cetatea muncii…

 

Chiar acest poem crucificat

Cum Arghezi prin umanioare

E un miel jertfit de viu, mîncat

Dinspre părintescul iad din sat

În hermeneutica cu gheare…

Trestie cu spini, mlăditoare !

Iartă-mi, Doamne stigma creatoare !

 

Baladă pentru părinţii care nu mai sînt

Celor patru prunci, la un cîştig

Cît să poţi trăi e azi pe mîine

Cuib cu aripi, scorbură de frig,

Tata, în trei schimburi la uzină

Se lupta cu focul. Cea jivină.

Mama ne spăla rufe cu plînsul

Decantînd natura suferinţei

Parcă Dumnezeu cu dinadinsul,

le-a dat partea prin credinţa ştiinţei

Într-un veac eclectic, dogmatrin,

El mai cîştiga prin sat, cu coasa,

Ea, cu piaţa şi trei lei, la sîn.

„Viaţa, viaţa, hoaţa-i ticăloasa !”

 

Eu, ca prim născut, muşcam cuvîntul

Cel sărat ca dumicat de-o pîine

Cerul gurii mi-l spălam, mormîntul

Grîului cu maci de pe coline…

Poate Veacul ţinerea-i de minte

Se va îndura ca să ne ocrotească

De smintirea minţii dinainte

A muri de tot mîncînd cuvinte

Între-amnarul inimii şi iască…

 

Scriu, rescriu în sacra metastază

Mierla albă-n vise delirează

Mie însumi rogu-mă-nceteză

Nemaiomenescu-mi chin

de-a fi !

 

Nu

Nu îl urma pe sfîntul zdrenţăros

Al schizofricii lui atributive

Cum nici pe-mbogăţitul oţios

Ori curva anorgasmică en gros

Bordelului dînd carnea-i drept colive

 

Aşa funcţionează psihopatul

Îşi face –altar din trupu-i i din patul

În care o munceşte necuratul

 

Să te fereşti precum gîndeşti şi simţi

Iar dacă, ipocrit fiind, te minţi

Urîtul lumii şi mortificarea

De viu te vor mînca

şi printre dinţi.