Să mă vezi numai pe mine

Temător, cu glas de ceară

dragă mi-i lumea de-afară, care-a prins ca să mişúne

pe sub soarele-tăciune;

care, nudă, logodeşte

taine-n ochiul meu de peşte şi-n holbare mă adună

sub un lob de mătrgună…

 

Ca şopârlă prin grădină,

ispitirea-i curviştină: îmi prezice-a rău să-mi pară

că nu pot a doua oară

în frumos a mai sorbi-o:

– Treci grădina şi…adio! Fruntea Ta a toatevede

n-o lăsa indiferentă

 

şi de-s prins ca de-o placentă

de canon şi arhimede, nu mă da-n clasificare

şi-n duzină oarecare,

lasă-mă pe culme unul,

înfrăţit cu bărzăunul, dintre frunze de frăsine

să mă vezi numai pe mine…

Bând rouă, bând ploaie…

– Căci, Eliahor, dragule, făptura, lucrul

s-au născut în mult sau puţin pentru păsări,

în scurt sau în lung pentru elefanţi şi tigri,

iar în negru sau alb măsoară formele moartea;

 

doar omul le socoteşte frumuseţea şi urâţenia

în funcţie de câtă lumină sau noapte cad pe ele

din astrul atoatestăpân. Cât priveşte eucaliptul,

pare a fi un copac vorbitor, căci bogăţia coroanei,

 

statura trunchiului şi supleţea frunzelor nu

cântă cerul către care năzuiesc, ci laude-aduc

seminţei care, trudnică, măruntă şi nevăzută

de ochiul sâcâitor al maimuţelor, a strâns embrion

 

de maiestate, de forţă şi de splendoare…

Hai, apropie-te, du-te de partea cealaltă, să-i

înconjurăm scoarţa cu braţele şi să-i ascultăm

inima cum bate cu secunde de seve: trezi-ne-vom,

 

mâine în zori, podiţi sub formă de frunze, pe

sub nori, şi, Dumnezeu, de pe lobul nostru lucios,

bând rouă, bând ploaie…De ce, frate, înălţimile,

fie şi de copaci, ne aruncă-n ruşinoasă inferioritate?

 

Ca în circ…

Ca în circ se lucrează-n cuvinte,

haina cea albă şi catifelată

a obiectelor în stare lor pură,

arce de cerc înscriu trapeziştii

în aerul de colb îmbâcsit

de sub vaste cupole,

john zburătorul se rostogoleşte

în văzduh după braţele

silfidei cu trupu-n inele,

stau fără respiraţie sunetele spectatoare

din componenţa numelui faptei,

umbre deşirate din fulgeratele treceri

împrăştie pe chipul lor

prestigitatorii,

numai eu nu pricep nimic,

spectator absent, fără priviri,

deşi cât la bou de rotunzi şi adânci

ochii mi-s,

şi dincolo de holbarea-mi,

totul zace în întuneric…

 

 

Scrisoare din Semiramide

Veşti îţi trimit, frate, din Semiramide; nu ştiu

dacă ai habar că forma zidurilor lor este rotudă;

doar scările urcă-n spirale către un tavan vopsit

în azur şi pictat cu stele; grădina-temelie mi-aminteşte

 

de bisericuţa noastră din sat; unde cristiacul, alias

bunicul nostru Ierimia, stingea mucurile fumegoase

de lumânare cu puha; trecerea în Semiramida a doua

se face printr-un hublou; în fruntea cetei care vămuieşte,

 

stă tritonul, cu maiestoasa lui coadă de peşte; în loc de

sceptru, ţine în mână harpoane; de cum te vede că

mai ai ochi, deîndată ţi-i scoate; i-aruncă într-o găleată

cu lături şi-apoi i-mprăştie cârtiţilor; şi-acum, aştept

 

să mă întrebi de ce face toate acestea: fiindcă văzutele

şi priceputele etajului unu e musai să rămână ale

etajului unu; dincolo, deasupra, aud că sun auzitele;

unele cu celelalte fac un aliaj prost, astfel încât simţurile

 

de care poţi uzita-n semiramide nu crează sisteme;

fiecare e cu identitatea lui. Astfel că nimeni nu ştie,

de jos, ce se petrece sus. Şi invers. Secretomania este

politică de guvernare aici. Şi uitarea de sine. Aşa că

 

ultimele informaţii pe care le mai poţi căpăta despre

grădina-bază mai durează puţin. Deja ochii mi se

împăienjenesc. Oh, curiosule! Şi nu vorbitu-ţi-am

încă despre seraiuri, despre trandafirii carnivori, despre…

 

Din volumul Cartea celor cinci semne, aflat în pregătire