Povestea lui B.
Vezi dumneata … nici maşina
nu demarează dacă nu dă un pic înapoi!
şi eşapează, cum şi eu fac uneori ha,ha!..
Numai că unii, mai mult înapoi…/ De avansat,
mai mult în gînd…/ Crezi
că ai găsit ceva de care să te lipeşti
să te sprijini?… iaca, e de mult a altuia!
ori se rupe, ori e numai închipuire
Optimismul şi raţionalul
(că una cu alta ce-are-a face?)
alternau cu halba, cu deţul
Şi fum de ţigară se făceau
şi totul se risipea…
Ce faci vecine?
Bat şi iar bat! Mai rău e
că bat pe loc! Mama şi-a încheiat rondul
pe la şapte scări, din şapte blocuri
şi face curăţenie. Maniacă, dom’le! Dar
m-a prins făr-un leu. Întotdeauna mă prinde.
Doar pe mine, că celuilalt îi dă ne-con-di-ţi-o-nat!
Surplus în formaţie,bat pasul singur,
parcă eu aş fi rugat-o să se-ntindă cu
ăla care-a adormit pe calea ferată…
Nu-mi pare rău după copilărie
Nu vreau să mi-o amintesc –
N-am stat cuminte pe scaun
Adesea am schimbat banca din clasă
cu cea din parc. Acolo aflam ce voiam eu să ştiu
nu ce ne spunea tovarăşa…
Acolo îşi duceau viaţa cărţarii şi
dormeau beţivii oraşului.
Ah! chioşcul unde mi-am consumat prima idilă
Lîngă bazinul uscat în care dansau
trei domniţe de tablă. În acea zi am scris
cea mai frumoasă compunere
pe care n-a ascultat-o nimeni, deşi
am tot ridicat două degete… Colegul de bancă zicea
c-aş fi ridicat numai unul!…
M-am născut la casă (la casa altuia, se pare)
de-aia anii din apartamentul de la parter
m-au făcut mereu să visez closetul de la ţară
să nu mi se mai uşureze 4 etaje-n cap…
E drept n-am prea avut răbdare
ca sămînţa să dea sămînţă…Aş fi vrut
să călătoresc, să văd! ,,Vacanţele’’la Gostat
se topeau o dată cu banii cîştigaţi acolo: o ţigară, o bere…
Drumul spre cartier era tot mai lung. La fel
şirul prietenilor.
Stau amicii la Canton
ca-n ziua-n care-am vîndut primul camion
de nisip. Aveam 20 de ani şi carnet de şofer/
Era vremea cînd munca-l înnobila pe om şi cînd
se fura cu măsură. – Te-am văzut! îmi spuneau:
mama, sora, fratele, iubita, vecinii, şeful, miliţiştii –
La Groapă-n centru, ori
la Botu’ porcului în cartier/ Deşi…
am mai lucrat în fabrici şi uzine
Să-i fie ţării cît mai bine! după
cum repeta secretaru’ de partid,
cel cu lozincile.
Mă-ntorceam într-o seară acasă
cînd văzui la o terasă
o-ntreagă masă
pe care-o ocupasă
un grup de ţigani
Portofele pline de bălcescu
aveau
Pupa-i-aş tălpile lui Ceauşescu!
cîntau
Vindeau lucruri greu de găsit.
N-aveau program, plan cincinal de-ndeplinit
Nici întreceri socialiste
Nici la-nvăţămînt politic de studiat
Nici evenimente de defilat…
Asta-i soluţia! Sănătos, cu cap, cu prieteni –
mă descurc.
Nu mai vreau şefi, altu’ şi mai mult!
Orişiunde s-a descurcat – mă asigura tanti Anuţa –
dar cînd i se părea că s-ar putea obişnui
cu acel loc, cu şefii, se scutura
ca un cîine ud/ parc-atunci se trezea,
şi fără să stea pe gînduri, pleca.
El săracu’ încă de copil a visat
mereu altceva: altă meserie, altă casă
altă soţie, poate alţi părinţi…
Fără să-şi dea seama că lumea nu putea ţine
pasul cu dorinţele lui: – Eşti un
tren prea mare pentru o gară aşa de mică –
îi spunea fratele vitreg. Dar cînd
vei avea frînele uzate, tot aici o să parchezi
frate!…
De-abia la Canal mi-am dat seama că
poţi avea emoţii… chiar şi-atunci cînd eşti
un nimeni între alţi nimeni, nici măcar un zero
la coada unei statistici.
Mă uitam la ceilalţi. Ne uitam unii la alţii.
Nici unul nu părea să sufere de dor, să regrete
Doar resemnarea animalului trudit
fără trecut, fără viitor. Cîte un rîs tembel
la vreo amintire care acum nici amintire
nu mai părea. Nici să te masturbezi nu mai
aveai chef după apelul de seară
cu burta umflată de cine ştie ce feluri
de la cantină…
Ciumete, n-am avut curajul să decolez cu camionul
pe care fericit între nefericiţi, serveam…
Am mai simţit senzaţia aceea de leşin, de
cădere lină, recent, în spital după
ce mi-am zdrobit genunchiul pe – o bordură
la Barieră. Atenţie la bicicletă! mi-am zis
singura moştenire din casa părintească
singura avere, singura pe care mă mai sui…
Că damele s-au cam rărit
s-au cam veştejit
Cele la care ancoram cînd mama-nchidea uşa/ ori
cînd de la vreo bătaie mă-ntorceam rănit
ca-n poezie… Mama, acu’ mă suduia, acu’ mă lăuda
în funcţie de ,,cotizaţie’’ sau de lipsa ei. Logic!
vorba lui Tekto…
Dar n-o iert… pentru că ne-am mutat în alt oraş!
Fraţii mei ştiu de ce! ha, ha!…
N-am trecut prin viaţă neştiut
necunoscut…
Cei ce vor cerceta arhiva poliţiei
vor da de mine de cîteva ori pe an
iar în dreptul meu vor găsi cifre consistente!…
Dorinţa mea ar fi s-apuc ziua-n care
voi fi amendat în euro!! Oricum
la mulţi le-am dat de lucru/ generaţii
de curcani şi-au tocit pantofii pe care
unii, crezîndu-i opinci îi încălţau invers…
Amenzile se adunau, iar ei
mă tot căutau. Un du-te-vino, ca cei de la i.g.o.
care desfundă mereu acelaşi canal şi
niciodată cum trebuie/ că făcuse unu’
o poezie: cacu-mi lucru’, f…mi plata!
Stau liniştit: din cele amenzi mă pot îngropa
cu masă şi fanfară!… Dosar închis!
În anii mei buni, ehei, lumea ştia de mine!
Ziaristul urbei m-a po-pu-la-ri-zat cu nume
şi fotografie în făclia. Desigur, la rubrica – aşa nu!!
Eram cineva! În locul dispreţului maselor cuminţi(te),
respectul de frică al unora şi simpatia altora!
Încă nu i-am mulţumit ziaristului…
Îl las să mai aştepte. Ştiu că mă aşteaptă. Şi cum…
Ce urmează? Ştiu şi nu vreau să ştiu.
Într-o juma’ de secol nu m-am pre(a)ocupat
de viitor. Îmi ajungea, ba mă depăşea uneori
prezentul.
Cînd cu spitalu’… uite, analize super! Şi
cînd mă gîndesc la fluviile de votcă, vin, bere
care-au trecut prin trupul, sîngele şi sufletul meu!
De unde şi reclama – consumaţi 2 litri de lichide/zi!
Nu mi-am cunoscut ursitoarele să le-ntreb, iar
Îngerul meu păzitor stă la distanţă, alergic la
alcool şi nicotină. De-i spun ceva, duce mîna
la gură, tuşeşte… Adesea roşeşte
cînd mă vede cerînd un leu
să mă duc la bar să-l bèu/
N-am mai auzit de îngeri să roşească…
O fi al meu mai sensibil!…
N-am fost muncit… ha,ha… de dorinţe deşarte,
Nu m-am vrut şef ca domnu’Mişu, nici să iau
premiul Nobel pentru poezie ca… deşi ciocul,
mustaţa şi pălăria mi-au adus şi porecla de
Don Quijote. Am cercetat şi i-am spus fotografului
că un tip cu ochii mei, nu-i vreun naiv! Dar mai ştii?…
Crezusem o vreme că lumea s-ar putea schimba,
dar sistemul s-a ticăloşit/ Cum să lupte un beţiv
contra regimului? Ca poeţii! Că şi ei stau prin cîrciumi
şi se inspiră… Şi eu aş putea scrie cum
m-am băut din paharul meu!
Ce s-ar mai citi cartea mea!
Am încercat, însă pe cît de inutil ha, ha…
pe-atît de greu! De-ar fi putut gîndurile mele
să treacă direct pe hîrtie, ei! aşa
lumea m-ar fi cunoscut altfel.
Cîte pagini triste s-ar fi adunat!
Cîte rugăciuni, nu rugăminţi a rostit sufletul meu
cel nepurtat prin biserici/ şi totuşi
nu mi-am blestemat zilele ca Iov(u)!
Toţi mă privesc, dar nimeni nu mă vede.
Cerneala s-a uscat înainte de-a ajunge pe
nisipul fierbinte al hîrtiei. Foaia albă nu-i decît
o părere, aşa ca lumina ce-mi descoperă visele
tot mai îndepărtate, tot mai neclare. Visele
care cad precum frunzele toamnei. Iar apoi zăpada –
pagina albă mereu nescrisă…
Prieteni, daţi-mi o cafea şi-o ţigară! Încă sunt beat
de alcoolul despărţirii de voi, de alcoolul cu gust
necunoscut vouă, al locurilor pe unde umblu.
Alcoolul acesta are tăria
aerului munţilor cu creste de gheaţă şi greutatea
adîncurilor de mare. Nu-ncape în nici un pahar,
el este vasul în care o altă lume pluteşte.
Mi se pare uneori privind în urmă că stau
în faţa unei porţi închise. O deschid
însă dincolo nu mai e nimic. Locul e pustiu.
Încerc să-l umplu cu voi, cu lumea noastră
dar nimic nu rămîne acolo. Mă întristez şi
mă întreb dac-aţi existat vreodată… sau
poate lumea pe care-am vrut-o eu n-a durat mai
mult de-o beţie, preţ de-o partidă de cărţi …
Erau astea, păcate? Atît de grele? Vă este
ruşine cu mine? Dar ce vă-ntreb? Mă-ndoiesc eu
de vorbele voastre? Nu m-aţi trădat niciodată.
Cel puţin pe faţă….
Întrebările astea naşpa nu-mi dau pace
Parcă mi le pun mie…
În seara aceea voiam totuşi s-o văd pe mama
Nimeni nu-mi intra-n voie de-un timp/ şi
parcă mă împiedecam de mine însumi
ca de-un lucru de prisos. Eram un pet golit.
Nici în picioare nu puteam sta, nici nu dispăream
Lovit, făcînd salturi sau scrîşnind sub tălpi
încă mai existam.
Nu-mi amintesc să mai fi pedalat beat pe-o astfel
de distanţă/ Obosisem, mai aveam puţin şi
aveam să mă culc, deşi se anunţase la tv.
arestarea unui prea distins
politician prins
cu mîinile adînc în buzunarul poporului!
Şi ce frumos ne vorbea în campanie despre
muncă, frăţietate, cinste! Păcat de el!
Ca orator, mă egala!
Ne dăduse mici şi bere, candidatul
Votul costă puţin… /
C-o chiflă şi-un pahar de votcă
ne despărţim.
Nimic n-am adunat în viaţă…
Pînă şi pardesiul de scînduri mi l-au cumpărat alţii
ca ultim cadou. Cu condiţia ca măcar acum
să stau drept, să nu vorbesc
să mă las legănat pîîîînă-n fundul gropii. Atît!
Iată-i…
Nucuţa de-abia are curajul
să se-apropie de sicriu, deşi-i îmbrăcată în
negru şi pare o doamnă…Miche şi ea… Nu
trece de pragul capelei. Poate paharul luat
de-ncurajare presupune un punct de sprijin!
Uite, c-a ajuns şi bărbosul urmat de Ţepi –
contrariaţi de gluma asta proastă cu accidentul
Şi Zilu care plînge-ntr-una de parc-ai zice
că-i frate-meu/ care se uită la sicriu
de parcă s-ar teme c-o să evadez….
Ce zi faină de stat în parc sau la Barieră c-o bere!
Diacul parcă exersează de unul singur, iar
popa vorbeşte de viaţa trecătoare ca Aurel Tămaş
Despre mine, mai nimic… Lume puţină
de ce s-ar deranja? Cine-am fost eu?
Nici măcar o masă să se-mbete, să se hrănească
pentr-o zi-două. De ce să le pară rău?
Nici mie nu-mi pare rău după ei, ci după lume!
După cea închipuită de mine. Pe care-o cunoşteam
şi-n care mă simţeam bine. Asta-n care
de-abia am intrat, mă sperie!
Lumina
sfîntului soare care mi-a mîngîiat a iertare
ochii închişi, v-o las vouă.
Să vă bucuraţi!
La două ceasuri după amiază,
am intrat şi eu în rîndul oamenilor!
Al celor morţi.
Paznicul închide grăbit
cele două porţi.