Nu ştiu când au trecut anii. Şi iernile. Ce înseamnă să fii femeie-poet într-o lume a bărbaţilor-poeţi? Ce înseamnă să deschizi uşa biroului în care lucrezi şi să nu ţi se dea „Bună ziua”? Ce înseamnă iubirea şi prietenia literară, ce înseamnă Poezia? ce însemni tu pentru ceilalţi?
– Anii au trecut pe nesimţite, dragă Angela Baciu. Da, viaţa e un vis… a venit vremea când îi dăm dreptate lui Shakespeare. După un timp, pe măsură ce ne împuţinăm, atunci când privim în adâncul nostru, fiecare din noi vede un copil din ce în ce mai speriat, pentru că orfan de lume, deşi îl are pe Dumnezeu (în altă parte, unde imaginarul domneşte, eu spun, dimpotrivă, într-un poem, vorbind despre starea de orfan nedesăvârşit a poetului, de ce e Dumnezeu atât de singur, iar eu nu?). Iar la finalul drumului, atunci când ne privim, din când în când, în oglindă, vedem o persoană străină, care seamănă din ce în ce mai puţin cu acest copil interior, statornic martor al trecerii noastre, şi care este sufletul nostru etern tânăr. Cred că sufletul acesta nerevelat, abia ghicit chiar de noi înşine, cu care stăm mereu la taifas în adâncul nostru, căruia îi destăinuim toate nedumeririle fireşti, este locul geometric al tuturor iluminărilor neaşteptate, în care Dumnezeu ne-a luat în braţe şi ne-a salvat. Prin minuni, în viaţă, prin operă… În fine, viziuni şi reprezentări de artist, care trăieşte prin imaginar cea mai mare parte a propriei existenţe…
Pentru români, femeia este mai ales un fel de entitate maternal inferioară, perturbatoare, toxică şi demonizată. O Ana lui Manole, ce va fi mereu îngropată în zidul capodoperei de către bărbaţi. Din păcate, meteahna aceasta clişeistică s-a perpetuat pe mai multe planuri, şi chiar s-a rafinat, odată cu tranziţia politică analfabetizatoare şi cu mutaţia modelelor publice de impact colectiv devastator, de la o Elena Ceauşescu şi până la o… Elena Udrea sau Monica Columbeanu. Altminteri spus, de la activista primitivă, vicleană, delincventă şi coruptă, cea mai tipică pentru memoria colectivă comunistă, până la activista penală, şmecheră, cu spate prezidenţial, aproape porno-politică, arivistă şi carieristă, devenită cea mai tipică pentru memoria colectivă post-comunistă și straniu-capitalistă de dată mai recentă, sau, respectiv, până la toate femeile-păpuşi din media, care se vor obiecte sexuale de lux, rasate şi degeaba-inteligente, toate aceste modele ajungând atât de râvnite de adolescentele noastre, în lipsa altor idealuri de realizare personală… Aceste pendulări între modele de femei dominante pentru lumea românească în care trăim sunt catastrofale. Iar agresivitatea comportamentelor imitaţionale e greu de oprit, câtă vreme societatea nu oferă alte oportunităţi democratice la îndemâna femeilor. Aceste efecte, sociologic descrise ca perverse, fac mult rău, întârzie mult construirea unei lumi normale, dar fac şi mult bine misoginilor, care sunt greu de deturnat de la satisfacţia lor de a profita de pe urma erorilor… inamicului.
Dacă sunt mulţumită că asistăm la aceste evoluţii? Ei bine, nu. Nu sunt. Nici nu voi deveni o feministă agresivă, nici nu voi înceta să critic lipsa de şanse. Dar nici nu prea avem ce face. Nu ne vom închide ermetic în clişeul, azi dominant, despre ceea ce este tema feminităţii din societatea noastră, ci vom continua să rămânem independente. Originale şi oneste.
Trecerea anilor nu este neapărat un lucru de care să ne speriem. La nivel social, pe mine mă bucură trecerea anilor, pentru că dintotdeauna mi-am dorit să ajung cu bine la un liman, deci, finalmente, să fiu întotdeauna bine în pielea mea, în rolul meu şi în destinul meu, să devin finalmente doar o bătrână demnă printre ceilalţi semeni, şi asta nu întâmplător: momentul de culme, al stadiului gerontic, mi se pare că este singurul în care societatea masculilor, aşa cum este ea funcţională în Balcani, este capabilă să vadă, să valideze, şi cortexul femeilor. În acest context, statutul de femeie senior pare a fi cel mai convenabil şi onorabil, într-o lume construită pe puternice discriminări de gen aplicate stadiilor juvenile, cum este în lumea românească.
Cândva, am scris un poem remarcabil despre femeile bătrâne şi femeile tinere, dar şi despre energiile lor:
privind fără să vadă nimic din cel care pleacă
eu nu pot vedea
eu pot doar să privesc şi să nu simt energia cuvintelor
pot să uit cine sunt şi pot să nu desluşesc graba care mă alungă
de aici şi pot să spun unde se opresc femeile tinere
şi unde nu se opresc ele atunci când văd femei bătrâne cuibărite
în lumină
femeile tinere vor lua desenele tale
drept o scriere tainică
şi îi vor spune copilului că lumea e doar o poveste
femeile bătrâne vor lua lutul tău
drept carne
şi îi vor spune copilului că orice poveste este o lume
ce se închide de îndată ce a fost atinsă
dar lumea văzută de cel care pleacă
nu este decât un fel de a nu vedea lucrurile ce rămân:
singurătăţile tuturor zbătându-se în însingurarea fiecăruia
eu nu pot vedea
pentru că doar o femeie bătrână închisă într-o femeie tânără
una prin cealaltă privind fără să se uite la mine
femeile tinere şi femeile bătrâne s-au înţeles întotdeauna la preţ:
copilul va fi luat de femeia ce va povesti cum a fost sfârşitul lumii
cealaltă va lua totul de la capăt
va privi
nu va vedea
Barocul (citeşte încărcăturile) mentalului public românesc e din ce în ce mai evident. Şi oarecum ameninţător. Vecinătatea crizei şi iminenţa nefastelor ei consecinţe au readus la lumină, ca scoase din laboratoare străvechi de ideologie şi de cutume arhaice, procedurile ruşinoase de identificare a vinovatului de serviciu: în civilizaţia occidentală, acest vinovat de serviciu este fie femeia, fie evreul sau negrul. Şi, ca să nu uit, …vinovatul de serviciu este, după mulţi, şi… pisica. În culturi ca ale noastre, vinovaţii de serviciu sunt demonizaţi, minimalizaţi, în spatele lor se aruncă toate poverile imaginare ale unei majorităţi ce are nevoie, astfel, într-un mod foarte primitiv, de relegitimare prin… exorcizări. Preţul acestei relegitimări stă în limojarea publică şi mentală a vinovaţilor de serviciu. De multe ori, procesele aşa-zis purificatoare au loc în contextul unei organizări oculte, de tip omerta. După legile nescrise ale unei atari constituiri, femeia neexistând ca valoare, nici nu merită să fie luată în calcul, scoasă în evidenţă sau susţinută, atunci când construieşte şi creează bunuri materiale sau simbolice. Doar trecută cu vederea, ca o insectă sau ca un obiect tolerat, ce are o oarecare utilitate.
Iată-ne, deci, trăitori într-o lume complicată, problematică, greu de suportat, dar şi limpede, în acelaşi timp. Cu legi dure de joc. Artistul, scriitorul, creatorul, filosoful… ei bine, ei au avantajul că pot privi la lumea aceasta ca la o versiune neconvenabilă, deci care poate fi respinsă, şi ulterior,… în faţa acestei realităţi nedorite, îşi pot strânge jucăriile, se pot replia prin imaginar, deci se pot retrage, fiecare, în lumea proprie. Măcar pentru atâta lucru, care înseamnă de fapt o mare şi adevărată libertate, putem fi recunoscători Creatorului suprem. De aici, din această revoltă împotriva versiunilor respinse ale realului, vine energia prin care artistul îşi alimentează cosmogoniile. Astfel ne scriem cărţile, astfel vine la noi metafora, vine Poezia, vine proza, iar jocurile memoriei ne ajută să plutim în cerul al nouălea, fericiţi, în timp ce din cerul cel cvasireal nu cad decât picături de ploaie şi fulgi de zăpadă.
Doamne, dar prieteniile literare sunt atât de rare…, și doar atunci când ele sunt posibile, totuşi, în lumea noastră cea atât de agitată şi de intoxicată prin formele moderne ale inducerii de dizarmonii, ele devin o binecuvântare fără seamăn. Aşa cum este şi amiciţia noastră, dragă Angela Baciu. O raritate. Căci, da, ne vedem rar, trăim în lumi îndepărtate şi diferite,plutim în spaţiile aproape incongruente ale unor generaţii diverse, dar întotdeauna vom avea sentimentul că ne-am despărţit acum cinci minute, şi mereu vom şti că legătura noastră e indestructibilă, pentru că în această prietenie adevărată fiecare ştie că vine cu un combustibil unic şi infinit, pentru a pune laolaltă energii luminoase şi dătătoare de speranţă, din care vor se vor deschide căi şi porţi şi pentru ceilalţi. Oamenii care se iubesc sincer şi care sunt în mod onest prieteni sunt capabili de gesturi nobile, de generozitate reală, de admiraţie şi de respect pentru valorile umane universale şi producătoare de salturi în percepţii, pur şi simplu de dragul Adevărului, al Binelui şi al Frumosului.
Mă întorc în timp. Mă văd în casa atât de caldă într-o iarnă cumplită (cred că erau – 20 grade în Suceava) şi primitoare. Mai întâi fac cunoştinţă cu un motan serios, care nu prea avea chef de conversaţie şi musafiri (cum îl chema?!) trece pe lângă mine, apoi pe lângă castronul cu mâncare atenţionându-mă că nu am voie, deh, e teritoriul lui.
Angela mă îmbrăţişează, cu acelaşi chip frumos şi sensibil. Intrăm în sufragerie, intru în alte timpuri, cărţile aşezate frumos, pianul deschis, miros de scorţişoară. „Îmi place muzica” zice. „În copilărie ascultAm muzică, în familia mea toţi am iubit arta!”. Trec dintr-o încăpere în altele şi mă izbesc trei lucruri: cărţi multe, o casă primitoare şi mirosul de scorţişoară. Ne cocoţăm pe scaune (parcă suntem în alte timpuri!) şi începem să… sporovăim. Angela face o cafea la ibric, de undeva se aude o muzică veche, mi-o imaginez pe Angela la pian, cred că ar cânta precum scrie: cu minuţiozitate, calm, rafinament. Gândul zboară, intuiţia mea merge în direcţia bună. Angela îmi oferă o carte cu autograf. Zâmbesc, şi eu i-am adus o carte (era volumul II de interviuri) dar…nu îndrăznesc s-o fac. Nu încă. Încerc să mă apropii de această femeie fascinantă, te impresionează privirea ei, dar, mai ales când începe să vorbească. Vorbim despre orice, e un fel de femeie-pedagog, femeie-dicţionar, femeie-carte, nu îndrăznesc s-o întrerup, vorbim despre literatură….
*
Am venit în casa ta cu gânduri curate şi mi-ai deschis uşa cu inima largă… e bine aici la tine. Ce înseamnă casa ta pentru tine?
Multă vreme am considerat că acasă există numai în suflet, şi atunci el este ceva foarte larg şi abstract (poţi să te simţi acasă în gerul năprasnic dintr-o auroră boreală sau într-o sală de muzeu), în timp ce casa e locul în care doar trupul e cel ce se simte în largul lui (având sentimentul cochiliei care îl apără pe melc de iminenţa atacului). Acum cred că aceste viziuni fac parte din exerciţiile prin care tânărul învaţă multe lucruri despre sine, îşi creează şi delimitează teritoriul, învaţă să-şi descopere graniţele dureroase şi descoperă că, oricât de puternic şi de invincibil ar fi, sau i se pare că este, între lume şi sine trebuie să pună o fereastră menită să adauge libertăţii trupului noţiunile de înafară şi înăuntru, iar sufletului să-i creioneze spaţiile intime versus cele sociale, respectiv personale versus universale. Pe această nevoie foarte omenească se bazează instinctele noastre faţă de casă şi de acasă.
Dar e sigur că cel ce vine în casa mea intră de fapt, cu voia mea, în sufletul şi în inima mea, şi, de pe această poziţie de gazdă primitoare, eu îţi spun, dragă Angela Baciu, bine ai venit! Aici e lumea unde citesc, trăiesc, oficiez simplitatea şi bucuria vieţii, celebrez nevoia de armonie şi de linişte. Precum un englez drag mie, îţi spun My Home is my Castle.
Ai trăi în altă parte, alt oraş, altă ţară?
Da, aş trăi cu bucurie într-un oraş care să aibă deschidere la mare, la ocean sau la un râu important. Mi-am dorit întotdeauna bucuria de a sta pe un ţărm. Mi-ar plăcea un oraş şi o ţară cu o climă mai prietenoasă cu astmul meu, din ce în ce mai greu de controlat. Dar veştile recente nu neagă capriciile generale ale climei şi ale comportamentelor umane anti-ecologiste ce au loc cam peste tot în lumea noastră globală.
Atunci când am revenit din Bucureşti în Suceava natală, în anii ’90, aveam măcar speranţa că revin într-un oraş destul de frumos şi de civilizat. Între timp, după 25 de ani, şi această speranţă a murit. Suceava a avut conducători nepricepuţi şi care nu au iubit-o, în anumite etape ale sale recente, iar astăzi este urâtă, înapoiată civic şi din punct de vedere al culturii majore de elită, cu economia ruinată şi fără cultura politeţii. Aproape un sfert din locuitori a fugit la muncă în străinătate, iar politicile sunt neprietenoase cu cetăţenii zonei. La trecutul istoric şi economic al oraşului, cândva important, prăbuşirea lui actuală şi casta coruptă care l-a subminat, pun public oglinda unei comparaţii deloc măgulitoare. Ei bine, fiind un om ce adoră spiritul urban, valorile culturale reale şi un grad de civilizaţie onorabil, cum aş putea fi altfel decât decepţionată de prăbuşirea oraşului meu natal, după 25 de ani de la căderea totalitarismului?
Cu mâhnire, recunosc că aş pleca departe de această dezamăgire, Suceava ruinelor, care este un mare eşec al clasei politice şi oligarhice locale. Norocul meu este că-mi trăiesc, totuși, finalul vieţii într-o bibliotecă frumoasă şi bogată, printre clasicii dragi ai literaturii române şi universale, de lângă care nimeni nu ne poate alunga… Câtă dreptate avea un tânăr discipol, alungat şi el prea devreme din lumea aceasta: eu nu vreau să trăiesc, eu vreau să citesc!
Ţi se potriveşte numele, dragă Angela?
Se spune adesea că, de fapt, numele e cel ce ne alege pe fiecare dintre noi, trasându-ne ulterior şi personalitatea şi drumul. Ursitele fac ce fac şi leagă sau dezleagă. Angela este un nume ce m-a găsit, aşadar, pe 19 iunie 1957, abia născută, pe la prânz, în braţele părinţilor mei. Desigur, totul e un amestec de intuiţii, revelaţii, memorie şi poveste de viaţă şi de nemurire.
Prenume de inspiraţie religioasă, Angela corespunde numelui de origine latină – Angelus, care are la baza substantivul “angelus”, tradus prin “înger”, “trimis al lui Dumnezeu”, “sol al divinităţii”. Cuvântul a fost împrumutat de romani de la greci (“anghelos” – “mesager”), devenit Anghelis sau Anghelinam, nume creştine aflate în calendarul ortodox. Ca prenume, Angela a pătruns în onomastică românească mai întâi prin contactul cu textele greceşti şi mai apoi cu formele latine, fiind atestat sub diferite forme, cum ar fi: Anghel, Anghela, Angheluţă, Anghelache, Anghelina, Angheluşa, Anghei, Anghie, Angonescu, Anghioiu, Anghenia, Luţa, Luţia, Luţoiu, Angheloiu, Anghelit, Andilina etc. Fiicele lui Neagoe Basarab şi Alexandru Lăpuşneanu se numeau Anghelina. Numele nu mai este iubit în zilele noastre. În momentul de faţă, numele a preluat şi anumite forme apusene, care merg pe rădăcina vechiului nume de Angelus: Angel, Angelo, Angelica, Angelina sau Gela (prenume căruia îi corespunde masculinul Gelu). Tot această rădăcină dă numele plantei “Angelica”, o erbacee care are semnificaţia de cea “care trebuie iubită”, iar în termen popular este supranumită “Anghelina”.
De sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, sunt sărbătoriţi şi Anghelii şi Anghelinele, Angelele …şi eu.
Da. Mă recunosc mult în numele meu, cuvânt şi, apoi, viaţă de origine arhanghelică: fire blajină, dar şi apărătoare a prietenilor adevăraţi şi a cauzelor bune şi drepte, care pot fi incomode și chiar febril militante. Cauze ce sunt mai degrabă ale lumii, decât ale mele, eu fiind un caz cultural clasic de egofobie. Arhanghelii nu au fost nişte balerini firavi din Lacul lebedelor, ci nişte războinici dispuși la sacrificii, arhistrategii ce păzesc bunele rânduieli din lumea îngerilor noştri păzitori. Ei au avut de îndeplinit grele misiuni divine, conform vechilor scripturi, şi tocmai de aceea numele lor, derivând din Angelus, în general, atestă această învestire: „Dreptatea lui Dumnezeu”, „Dumnezeu este lumină”, „Îngerul cel înalt”, „Secretele lui Dumnezeu”, „Prietenul lui Dumnezeu”, „Cel care vindecă”, „Cel care e asemenea lui Dumnezeu”, „Cel care veghează asupra copiilor de pe Pământ şi din Ceruri”, „Frumuseţea lui Dumnezeu”, „Mila lui Dumnezeu”, „Gloria lui Dumnezeu”, „Leoaica lui Dumnezeu”, „Trimisul lui Dumnezeu”, „Cel care îl vede pe Dumnezeu”, „Cel pe care îl ajută Dumnezeu”…
Mă întreb adesea oare de ce poezia mea este ea însăși o mistică atât de zbuciumată… Dedicată naturii arhanghelilor. De ce mă mai întreb?
Să ne întoarcem în copilărie, cum era fetiţă şi adolescenta Angela ? cum era în familia ta?
Fetiţa Angela a iubit dintotdeauna cartea, animalele, muzica. Am citit de mic copil, de la patru ani, am avut șansa să mă nasc într-o casă cu bibliotecă, sobă cu lemne, pian, ceainic dătător de veșnice arome și podul cu multe cufere cu vechituri, cu poze fumurii trimise de pe front de diverșii soldaţi, rude de familie, care au luptat pentru România (am avut mulţi unchi și veri, bunici și străbunici militari, care au pierit pe nenumăratele fronturi unde eroii români au fost sacrificaţi în ultimele două secole). O familie în care au dominat valorile, sacrificiul, cultul eroilor, preţuirea muncii și a competenţei. O familie dedicată cauzelor neamului, în care ar fi trebuit să am trei fraţi, dar am fost singurul copil supravieţuitor epidemiilor anilor 50, care au ucis mulţi copii. Din păcate, am rămas singurul copil în viaţă, eu, o fată, în timp ce băieţii au murit.
Am fost o elevă eminentă, mai întâi a Școlii generale nr. 1 din Suceava, apoi a liceului Ștefan cel Mare, tot din Suceava, șefă de promoţie, olimpică. Toată copilăria am muncit performant, am învăţat și am câștigat și un ban pentru cărţi, am fost un camarad bun pentru mulţi copii colegi și am fost dintotdeauna un suflet generos, amic de încredere. Dacă primeam o jucărie, o dădeam altora. Eu aveam ceva matern faţă de ceilalţi copii, ca și cum mă simţeam responsabilă pentru ei, de aici mi s-a tras și porecla, de mică, până la liceu, Mamiţica. Împărţeam totul cu prietenii, rari și buni, pe care i-am avut. Nopţile mi le furam, citind cu un nesaţ și un instinct al timpului: ceva nelămurit mă presa necontenit, parcă știam că vor veni ani grei, când timpul lecturii ne e măsurat, iar cultura temeinică nu se face decât la vârstele fragede.
Dar studenta Angela?
Studenta Angela deja trăia în București. Urmam Universitatea. Capitala culturii românești a avut ce să-mi ofere. Eram abonată la Ateneul Român și mergeam mereu la teatrele noastre naţionale: Teatrul Mic îmi era cel mai drag (cu Ștefan Iordache, Poldi – Leopoldina Bălănuţă, Valeria Seciu, Monica Ghiuţă și toţi ceilalţi), dar și Naţionalul, Nottara, Bulandra, Comedia, Foarte Mic-ul, și mai departe Opera sau Opereta. Cinemateca, întâi la Sala Palatului, apoi Sala, toată mov, de pe Eforie… Galeriile de artă, vernisajele, lumea cosmopolită și aerisită, atâţia prieteni și oameni cu care împărtășeam bucuria de a pluti în imaginarul și creaţia ce ne apăra de frustrările și de suferinţele din epoca dictaturii. Nu vedeam foamea, frigul, nu le resimţeam atât de mult, pentru că ne salva cultura.
Desigur, mai erau bibliotecile, BCS, BCU, librăriile, cozile la cărţile ce se lansau, era lectura – la vremea aceea, citeam aproape non-stop, și mai era şi scrisul, încă foarte ascuns. Încă nerevelat. La ce bun, îmi spuneam, să încerc să public sub dictatură? Nu eram capabilă să bifez rigorile cenzurii din epocă. Aşa că am preferat să-mi amân sine die destinul literar.
În schimb, protestul şi libertatea noastră se defineau în studenţie prin muzica progresiv-rock, jazz-rock sau clasică. Ascultam mai ales Pink Floyd, Genesis, Yes, Van der Graaf Generator, Mahavishnu Orchestra, Gentle Giant, Peter Hammill, Joe Zawinul, Phoenix, Dan Andrei Aldea, Johnny Răducanu, cam din zona aceasta. Aveam un club în Schitul Măgureanu, sau Club A…Nu e puţin lucru să faci studenţia în Centrul Bucureştiului, să fii la doi paşi de teatre, academie, biblioteci, galerii, ambasade, cu proiectele lor culturale, muzee… E un bagaj important pentru mine, din care mă hrănesc şi azi.
Putem vorbi despre îndrăgostire? Despre iubire?
Nu. Nu-mi face plăcere. De ce? Probabil deziluzia primului fior. La vârsta aprinsă, eu am iubit, dar nu am fost iubită sincer la rândul meu. Am dat peste un histrionic. Asta distruge cuplul. Cum se spune, nepotrivire. O poveste cu același fir ca la Constanţa Buzea. Nenorocul de a fi victime ale unor parteneri neloiali cu ei înșiși și cu cei din jur. Oamenii histrionici nu sunt parteneri ce pot face familiile fericite în iubire… Noroc că, fire cerebrală fiind, am înţeles la timp cât de tragic e totul, dar nu am și luat-o în tragic. Am lăsat sentimentele tragicului pentru opera literară și pentru pictură. Viaţa trebuie trăită așa cum vine, pentru că rostul ni-l dă Dumnezeu, dar înţelegem mult mai târziu. M-au iubit sincer, în schimb, părinţii, profesorii mei (multora le mulţumesc, pentru că mi-au alimentat astfel valoarea naturală, prin educaţie și austeritate, prin severitate și prin perfectibilitate, dorind de la mine performanţă și expresie la nivelul genialoid la care fusesem cotată… Din păcate, România comunistă nu a prea știut să iasă în calea copiilor performanţi), m-au iubit prietenii de joacă, de meditaţie și de studiu. Tema iubirii dintre bărbat și femeie nu-mi mai spune azi nimic. Ea poate fi doar un pretext literar pentru o carte bună… Iubesc ceea ce a mai rămas din familie, faţă de care am respect și sentimentul devotat al datoriei. Iubirea creștinească e cea mai puternică formă de iubire care triumfă după clocotul vieţii, și trebuie să fim fericiţi dacă după o viaţă de decepţii ne înnobilăm în iubire creștină și nu scădem în capacitatea de a iubi profund și onest. Mi se pare atât de important ceea ce e simplu, a iubi lucrurile vechi, care vorbesc despre cultura mea, animalele, păsările, natura salvată, cărţile. A iubi oamenii care sunt capabili să se despătimească. A iubi lumea mea, aceea de artist, care va rămâne generaţiilor de după mine, să o judece, eventual să o locuiască, aşa cum şi eu, la rândul meu, am locuit în lumile multor înaintaşi ai mei, m-am adăpostit acolo şi am învăţat de la ei.
A ierta. Cea mai înaltă formă de iubire azi mi se pare a ierta.
Mi-e atât de drag să stăm de vorbă, ai atâtea de povestit, parcă poveştile tale se derulează de la prima şi până la ultima carte publicate, nici nu ştiu cu ce să încep… spune-ne, te rog, poveştile cărţilor tale…
Cărţile mele sunt apariţii târzii. Eu am debutat la 40 de ani, în numărul 42 al României literare din 1997, la rubrica Poșta redacţiei a regretatei doamne Constanţa Buzea, apoi pagina Poemul cu scrisoare, din numărul 46 al aceleiași reviste, tot din 1997. Fiecare carte publicată a luat câte un premiu important în România. Prizonier în Ego – Premiul special al Juriului la un Festival George Coşbuc, Metonimii de word-trotter – Marele Premiu la Festivalul Naţional Tudor Arghezi, Primul Kaddish – Marele Premiu al Festivalul Ad Visum, Vieţile mele nesfinte, Îl văd pe Dumnezeu și nu mor –Nominalizate la Premiul pentru Poezie al USR, Pelerinul din Aqualung – Premiul Mihai Ursachi al USR, Post-hipnotice – Premiul Cezar Ivănescu al USR… Caietele Anul Paul Celan… Monica Lovinescu, Est-etica, Geneze, Premiul pentru Eseu al Convorbiri Literare, care se dă unui autor numai o dată în viaţă… atâtea alte texte memorabile… Sunt cărţi de maturitate și de profunzime, dedicate marilor teme dominate de meditaţia asupra frumuseţii etice, asupra morţii, asupra rostului trecerii noastre pe pământ, asupra iubirii și sacrificiului, asupra solitudinii creatoare. Lupta cu formele Răului totalitar domină adesea paginile acestor cărţi, fără a fi tezistă. Dar literatura nu se poate sustrage memoriei, iar de la Bloom, memoria, se ştie, este artă. Sunt stadii ale arderii existenţiale și ale memoriei suferinţei personale şi ale neamului nostru, genul de mutaţii ce intră în codul genetic, fie şi sub forma experienţei culturale. Scriitura sub zodia est-eticului. Sunt teme care m-au condus finalmente la teoretizarea post-hipnotismului, această nouă direcţie în poezia română contemporană, poate că una din cele mai adaptate la epoca globalizării.
Tema interviului nostru este, aşa cum ţi-am spus, prietenia literară. Te-aş întreba mai întâi cum este să fii femeie-poet într-o lume a bărbaţilor-poeţi?
E bine, e și bizar. Chestie de gust. În fond, bărbaţii-poeţi sunt un fel de femei-poeţi, numai că au barbă. Au rezervaţia lor, au vitrina lor, au statuile lor, unde pot fi admiraţi, adoraţi, periaţi, mai ales de către femei. Reciproca nu este valabilă. Însă, ţinând cont de faptul că lor le lipsește o coastă și adesea chiar și o doagă, totul e sub control. O spun cu umor și cu sororitate.
Am mulţi prieteni poeţi bărbaţi. Sunt oameni de bun gust, de fineţe, generoși și dezlănţuiţi, ca și noi, femeile-poete. Astăzi, dificultatea majoră este, pentru ambele genuri, căderea Poeziei, în general, de pe piedestalul adoraţiei mulţimilor. Teama de a nu ne pierde nobila misiune ne unește, așadar, mai mult decât oricând. Suntem, împreună, poeţii bărbaţi și poetele, cruciaţii salvatori ai naturii poetice a omului contemporani. Deși, în cele mai multe cazuri, se pare că nu prea mai avem ce salva, pentru că civilizaţia actuală conţine multe suflete distruse, pe care tot noi, poeţii, avem misiunea să le oblojim, şi tot la noi vin căutătorii de idealuri, pentru a se mântui. Poezia… asta este: literatură ca elixir şi ca leac miraculos.
Ce prietenii literare ai legat de-a lungul vieţii? Prieteni de ieri, de azi…
Puţine și selecte. Prin oameni cu diferite orientări de idei. Din cauza geloziei și intrigilor ce domină viaţa noastră publică, însă, nu le voi numi aici. Voi spune, în schimb, cât de mult au contat pentru mine prietenii mei scriitori. Cei dotaţi cu o natură specială, de prieteni adevăraţi, deci nu având naturi de tovarăși de interese de grup literar sau de camarilă, cum li se întâmplă altora. Ci oameni cu fire de zei. Căci ei, prietenii adevăraţi, există, da, și în viaţa mea. Zei ai libertăţii. Ca modele, ca sfătuitori, confesori și admirabile redute ale bunei credinţe și libertăţii interioare.
Dacă s-ar putea să revezi pe cineva drag, un scriitor care poate ţi-a fost model, pe cine ai dori să revezi şi de ce?
Aș dori să o revăd pe Constanţa Buzea. Dar din păcate nu mai este posibil, pentru că geniala poetă ne-a părăsit acum doi ani. A fost un Om care a suferit mult, iar Poeta Constanţa Buzea a stăruit totuși într-o operă literară egală cu sine însăși de-a lungul timpului, la cea mai înaltă cotă valorică, supravieţuind literar și uman încercărilor vieţii. M-a iubit mult, mi-a deschis drumul în vizibilitatea literară, m-a tratat, alături de domnul Manolescu, drept un mare poet român, și nu voi înceta niciodată să o invoc, să o evoc și să o iubesc. Din păcate, în anii în care prietenia noastră înflorea mai ales epistolar (ne despărţeau drumurile lungi dintre Suceava și București, și spitalizările, diabetul ei și astmul meu), au existat câţiva confraţi nedemni care, prin intrigi și lucrări perfide, au încercat să ne despartă, parţial reușind. În ei, invidia și ura, în mine și în Constanţa, statornicia și devotamentul. Dumnezeu va judeca totul, cu dreapta sa măsură.
Pe Monica Lovinescu, de asemenea, aș dori să o mai pot revedea. Să o mai pot asculta, vorbind despre lumea pe dos, lumea în jos, și să o mai putem invita la dialog cu tinerii de azi, cu ce a mai rămas din noi, cei care visam cândva o democraţie adevărată pentru România și o evoluţie economică prin care poporul român să poată trăi mai bine. Tot neamul ei a fost unul de martiri, neînţeleși prea bine de români, care ar trebui să se mândrească cu E. Lovinescu, Monica Lovinescu sau Ecaterina Bălăcioiu, dar nicidecum să-i marginalizeze.
Și pe Cezar Ivănescu aș dori să-l mai pot vedea. El a murit tot ca un martir, secerat de confraţi şi de ura patologică dintre oameni, ce caracterizează vremurile recente. Mie mi-a prezis aceeași soartă, mi-a prezis, adică, un destin tragic, supusă persecuţiilor unor cercuri de oameni cu miez negru, şi a rostit toate astea într-un discurs pe care l-a susţinut în martie 2008, la Suceava, la o lansare de carte, cu puţin timp înainte de a muri.
Psihologii spun că lumea artiștilor a dat cele mai multe crime, de imagine sau reale, comise din invidie și din gelozie.
Niciodată nu voi putea înţelege aceste resorturi.
Cum era mama ta? Cui ai vrea să îi mulţumeşti pentru ce eşti azi?
Mama a fost o bucovineancă foarte harnică și devotată la modul clasic românesc, o femeie înţeleaptă și dedicată până la sacrificiu familiei și muncii ei. Iubitoare, demnă, cuminte și onestă, cum sunt tipologic oamenii Bucovinei. De la ea am învăţat să știu să aștept, în spiritul cel mai creștin și omenesc. Timpul lui Dumnezeu este infinit, numai noi construim idealuri imediate. Dar cu răbdarea treci marea. Răbdare, răbdare, răbdare, îmi spunea și mama, pe urmele unui mare sfetnic spiritual.
Ai regrete? Ai dori să faci ceva ce nu ai făcut încă?
Regretele mele cele mai sincere ţin de vremurile în care trăim, care nu au ochi pentru valorile reale și care cultivă prea des mediocrităţile. Poporului român i se administrează azi doze prea mari de superficialitate și de găunoșenie, după ce dictaturile veacului trecut l-au istovit mental, fizic și moral… Cine știe ce va ieși de aici?
Pe de altă parte, este uluitor cum decade astăzi literatura după ce a însoţit omul timp de mii de ani de dezvoltare a civilizaţiei, este uluitor felul cum azi literatura este înlocuită din ce în ce mai mult de culturile hibride ale globalizării și evoluţiilor din aglomerările umane, în drumul lor spre catastrofe și exterminisme de tip nou, informaţional și comuni-caţional.
Până la urmă, apocaliptic, omenirea se va putea salva, cine știe, în mod poetic, printr-un verset, sau poate că prin cel mai frumos poem din toate timpurile, Rugăciunea inimii…
Un gând pentru cititorii tăi…
Dragilor mei cititori, le spun, din nou: distinși cititori, nu puteţi dumneavoastră citi cât putem noi, scriitorii, să scriem, totul e să aveţi răbdare cu noi și să ne cumpăraţi cărţile. Alături de tablete, de gadget-uri, de ceasuri, de alte bucurii ale tehnologiei, nu uitaţi de noi, făuritorii de cărţi. Am fost și am rămas cei mai umani negustori de vise și de povești.
După alţi ani ne revedem la Iaşi. Întâmplarea (se pare că nimic nu este întâmplător) face să locuim împreună în acelaşi hotel şi aceeaşi cameră. Îmi revăd prietenă. Acelaşi chip senin, acelaşi zâmbet şarmant. „Eşti neschimbată!” îi zic. „Ei, am mai îmbătrânit!” zice. Nu, nu a îmbătrânit.
Uneori are un fel al ei de a privi pe fereastră. Stă aşa câteva clipe cu ea, apoi îşi atinge cochet obrazul. Se aud clopotele bisericii…
Ultima ta carte este fascinantă, treci dintr-o pagină în alta şi nu doreşti să te opreşti, cât ai lucrat la ea?
La Post-hipnotice (Ed. Timpul, 2013, Coperta și grafica Devis Grebu) am lucrat, cu pauze, și, prin inserţie la alte proiecte, circa cinci ani.
Este viziunea mea asupra poeticii actuale.
Post-post-moderne.
În secolul XX, criminal și post-criminal, Occidentul a creat post-modernitatea și post-modernismul, care să slujească ideea războiului de atunci.
Azi, post-modernismul nu mai e suficient. Trăim un alt război. Mi se pare că post-hipnotismul corespunde noului om, noii sale poeticităţi, altoită pe globalism.
Post-hipnotismul meu e o întreagă filosofie, pe care eu o reduc la următoarele idei:
Dacă în urmă cu mai bine de optzeci de ani post-modernismul, început în anii 1920 (trecând prin dezvoltările filosofice ale unor Derrida, Baudrillard, Foucault, Barthes, Heidegger, Wittgenstein, Kierkegaard, Barth, Nietzsche, şi ajuns la diversele sale accepţiuni axiomatice de maturitate, ce au parcurs cu stoicism drumul de la un Olson, Howe şi Levin, şi până la un Jencks, Jameson sau Lyotard), păruse că va vindeca eclipsele majore ale unui secol care, pentru Occident, a însemnat mai ales gestionarea războiului, iată că funcţionalitatea actuală a post-moder-nismului îşi autodevorează programul master: lumea nu se mai identifică doar cu o parte a unui război unic, ci, simultan, îşi recunoaşte organic mai multe paradigme beligerante, chiar un război al tuturor contra tuturor, pe care se centrează de fapt identitatea de fond a omului din era globalizării. Vectorul acestei disociaţii umane permanente, petrecute pe mai multe niveluri de realitate, în simultaneitate, este informaţia. Ea este şi cauza, şi efectul distorsiunilor, inducând la nivelul conştiinţei percepţii şi mecanisme de feed-back în majoritate contradictorii. Rezultatul e neaştep-tat, niciodată regăsit în specia umană de până la noi. Această stare de competiţie inter-identitară e dusă azi la extrem şi e impusă cu ostentaţie prin mecanismele de comunicare intraspecifică: societatea globalizării îşi creează astfel iluzia menţinerii unei stări de agregare, dar în realitate această iluzie a dezvoltat, pentru culturile actuale, o stare de zgomot ontologic, mnezic şi decizional permanent, care perverteşte în mod radical inclusiv mecanismele de receptare, de discernământ, nemaivorbind de cele de apărare, de creativitate sau de supravieţuire. Problema definirii spaţiului critic, aşadar, ajunge să fie, ca la Virilio, una deosebit de grea, întrucât nu perspectiva accelerată, anamorfoza, pare a fi falsă, ci profunzimea însăşi a comunicării în timp real, a percepţiei realităţii, a jocurilor dintre real şi imaginar, a acribiei sugestiei. Omul actual este definit de transa hipnotică, chiar de imersia în mai multe spaţii hipnotice adeseori antagonice ele însele şi care îl înscriu în evidenţele unor conexiuni pe care nu el le mai controlează. Dacă în această paradigmă identificăm mediul de viaţă şi plaja de luciditate a omului actual, tot aici se află şi tărâmul pe care se desfăşoară creativitatea lui. Pentru poeţi, starea de conştiinţă artistică de transă astfel intensificată şi instituită duce la diverse fenomene de maree de reflux prin care metafora se îndepărtează de creator, lăsând loc locuirilor şi bântuirilor oneste, care dau naştere poemelor produse precum nişte manevre de resuscitare. După mai multe astfel de renaşteri asistate, poetul constată că se zbate ireductibil, în fond, între o hiperluciditate dureroasă derulată în ralanti şi o tranchilizare hipnotică accelerată, problema fiind defazajul dintre cele două tipuri de trăiri, care se concurează prin mecanisme de fascinaţie egală, având ca rezultat, finalmente, nevoia de trezire, care va duce, însă, la o nouă traumă: conştiinţa literară post-hipnotică, din care va irumpe poezia poeziei, ca fiinţă post-hipnotică. Dintr-o astfel de lume, de fapt, nimeni nu se poate trezi numai o dată, ci la infinit, printr-o acceptare a trezirilor multiple, extrapolate la infinitatea tuturor proiecţiilor posibile. Şi toate astea se petrec aievea, în lumea globalizată şi prin acceptarea tuturor nivelurilor de realitate simultane, în condiţiile în care nici vorbă nu poate fi de clivaj al personalităţii, ci de asumarea unor noi forme de psihism şi de normopsihism creator.
De unde vine poezia şi unde se duce ea?
Eu cred că Poezia este în om și este dintotdeauna acolo. Și este acolo încă de la Facere, când… la început a fost cuvântul. Apoi, cuvântul însufleţit a devenit, din duh, om însufleţit.
Ceea ce simte omul în sine, cu sine și pentru sine este iluminarea lăuntrică, duhul cuvintelor, bocet, scâncet, cântec de leagăn și de alint, adică Poezie. Ceea ce are omul de împărtăşit cu ceilalţi e, însă, altceva, e ceva din speţa epică, e poveste adică, e proză.
Așadar, Poezia îi este, omului, structural și fiziologic, mult mai apropiată și intim atașată. Poezia e cea mai complexă formă de comunicare. Mai ales și mai întâi a omului cu sine însuși. Căci aici este esenţa rostului nostru în lume.
În clipa ultimă, după ce se stinge mai întâi văzul, și la final auzul, sufletul se pregătește de marea despărţire prin tânguirea rugăciunii, adică prin vălurile poeziei. Nici nu se știe dacă sufletul nostru nu este cumva adevărata poezie a lumii, învelișul ei poetic, adică, din care se nasc și se hrănesc îngerii noștri păzitori.
Orice carte are destinul ei… vei avea lecturi şi lansări, crezi că îţi cunoşti destul de bine publicul să te înţeleagă aşa cum eşti?
Dragă Angela Baciu, eu cred că niciodată publicul de azi nu poate fi intuit. Lumea noastră e fără reguli, fără norme valorice și fără limite. Adesea, o publicitate agresivă poate „furniza” unei cărţi un public inconștient, care pur și simplu e manipulat și care ajunge să consume ceea ce scrie într-o reclamă, fără să discearnă. Eu nu am avut șansa sa fiu descoperită și promovată de vreo editură cu vizibilitate maximă. De aceea, mă limitez la condiţia mea și fac ce pot: eu prefer să arunc cărţile în lume precum sticle cu mesaje în ocean.
Cândva, un înotător, dintr-un timp oarecare, nu neapărat cel de acum, va descoperi o carte. Cartea mea. Și un mesaj. Mesajul meu.
Sau poate că nu. Ăsta e riscul.
În orice caz, atât cât s-a putut, critica de azi a consemnat trecerea mea prin literatura română, undeva „pe raftul de sus și în faţă”. Aici, adică, unde și praful atacă mai mult.
Dar colegii de breaslă (scriitorii, colegii de birou) te înţeleg? Te cunosc cu adevărat?
Trăiesc vremuri contradictorii. Dar vechi de când lumea. De tipul nimeni nu e profet în ţara lui.
Cel mai bine mă cunoaște numai motanul meu, Gabriel Ibn Dibuk.
Descrie-mi cum te pregăteşti să scrii, ce ai pe birou, ce nu îţi lipseşte…
De obicei, mă pregătesc de scris după niscai foială. Câteva zile nu-mi găsesc locul, cumva mă împovărează câteva obsesii sau urgenţe expresive. Pentru a ajunge să scriu, mai întâi toate acestea ajung să devină un fel de disconfort… Obsesiile, temele, gândurile, ideile… după care brusc se instituie un fel de magnetism care agregă și coagulează direcţiile, șirurile de idei noi și de gânduri, fluxurile de cuvinte, firul epic și fragila atmosferă lirică… încep să caut foaia de hârtie sau pagina de fișier… se potolește furtuna, se găsesc soluţii stilistice, scriu, scriu, scriu… liniștea cucerește fiinţa pe măsură ce energia scrisului o armonizează din nou…
Cea mai puternică prezenţă când scriu e aroma cafelei, muzica de Bach și de Mahler, de care sunt dependentă, atmosfera biroului meu, plin de cărţi. E un stil de viaţă. Dar e multă muncă, solitudine creatoare, salahorie, aşteptare, chiar pândă. Inspiraţia e un animal rar, care vine când vrea el şi care fuge repede, lăsându-te în suferinţă atunci când l-ai ratat.
Ce faci când nu ai inspiraţie?
Râd mult cu prietenii, citesc pe rupte, am şi un scris pe pilot automat pentru a menţine tonusul expresiei, fac jogging, gantere, plan înclinat, fitness, călărie, bulimie, visătorie, conversaţie, filme noi, pictură, fotografie, documente și arhive, pagini de cercetare pe istorie literară și critică literară, probleme de geometrie plană și de trigonometrie, amintiri, periaj compulsiv motan, spart alune în dinţi, şah, bridge, udat flori și curăţat tulpinile de frunze moarte, îngrijit bătrâni…
Existenţă și ruminaţie, așa cum vine.
Și, dintr-o dată, în mod neaşteptat, după un stagiu pe la halta vieţii, pe la hamalâcul existenţei, din nou ţâșnește… inspiraţia, ca o apă rece și proaspătă, purificată de arderea luminoasă a faptului că am rămas vie…
Următoarea carte?
Volumul al II-lea la Monica Lovinescu. Apoi, drumul înainte al Post-hipnotismului prin războaiele din Est… cu poezie și cu speranţă.
Dar același spirit pe care îl știi deja la mine, dragă Angela Baciu:
cealaltă lume, starea iscoditoare a celuilalt dumnezeu. o lipsă de inhibiţie în expresie
face diferenţa dintre curaj şi exaltare
trebuie să vă spun că totul în artă
stă în adevăr şi în sinceritate,
în instinctele asmuţite asupra realului
o luptă directă
sângeroasă
cu ghearele ascuţite, cu tăişul dinţilor necariat,
cu porii deschişi, cu irişii largi adulmecând
clipa când cealaltă lume e mai puternică decât sinele
şi decât platoşa mea –
clipa ce te-a consumat ca pe un vânat proaspăt îţi este a doua mamă –
(îţi spun că lumea aceasta se structurează precum mazurcile lui Chopin, în mici deliruri
dominate de inefabil şi de mister,
pedagogia lui La Flèche nu l-a influenţat prea mult pe Descartes
nici lecţiile lui Verrocchio la Florenţa nu l-au creat pe Da Vinci
cum nici Brâncuşi nu l-a modificat pe Jalea cel ascuns
nici lecţiile dure de la Rimsky nu l-au format pe Stravinsky
nici Enescu nu l-a domolit pe Menuhin din plâns
nici orele cu fanfara de la penitenciar nu l-au scos la lumină pe Louis Armstrong
în spiritul formelor anterioare
ci poate că, dimpotrivă, în direcţia propriilor revolte,
adevărate uragane şi răzvrătiri,
care s‐au lăsat apoi cu o mare linişte –
o amnezie, în fapt,
întâlnirea de gradul trei a artistului cu iluminările sale, tragice incantaţii plătite cu viaţa) –
trebuie să ştii că rolul mentorului este acela de magician:
prin pase şi prin mantre, el îţi transmite arta de a te amâna cât mai mult,
până la cristalizarea perfectă,
pentru a avea răgazul să înveţi
mai întâi
cum să te aperi de timp şi de drogurile ieftine –
zborul precoce e sinucigaş
ca orice prăbuşire
cealaltă lume veghează, neîntrupată,
am văzut anotimpuri sosind şi plecând, prin ochii ei,
mi‐am văzut vieţile apropiindu‐se şi părăsindu‐mă, prin ochii ei,
prin cuvintele ei am regăsit bucăţile de hârtie ruptă
dintr‐un poem dedicat întâlnirii cu Lupasco
şi cu terţul tainic inclus,
cealaltă lume veghează, neîntrupată,
prin intuiţiile ei mi-am perceput respiraţia,
de fapt o aptitudine pentru revoltă şi fidelitate,
şi am ştiut că aceasta este starea mea în limba română
şi în pământ –
o femeie se simte atrasă de pământ ca de un fiu
care va merge la război pentru idealurile ei,
dacă va câştiga bătălia, fiul va duce mai departe alţi fii,
iar de va fi învins, fiul se va întoarce resemnat la pământul matern
devenind o brazdă pentru recolta din anul următor
Atât de multe lucruri aş vrea să mai vorbim, eşti de acord să nu terminm interviul acum, ci doar să-mi laşi un mesaj, un gând…?
Cel mai frumos interviu de până acum: fără ostentaţie și fără piedici. Pentru când ne vom mai întâlni: oare ce am putea spune despre prietenia oamenilor frumoși? Mai există oameni frumoși, astăzi? Din ce sunt făcuţi oamenii frumoși?
Pe curând, așadar!
Mulţumesc, om frumos!
Interviu realizat de Angela Baciu