Daniel ONACA – Bruno K Öijer sau avatarurile unui nonconformist

  1. Provocatorul (revoltă şi scandal)

În primăvara anului 1974 a avut loc o seară de poezie în Gamla Riksdagshuset, pe una din scenele importante ale capitalei Suediei. Iniţiatori au fost un grup de tineri poeţi, doritori să se manifeste în faţa publicului. Serata a rămas în istorie, mai ales datorită prestaţiei lui Bruno K Öijer. În loc de a citi o poezie, acesta a declamat un manifest ale cărui ultime cuvinte erau adresate mai mult colegilor săi decât publicului. Ele glăsuiau: „Bine. Aţi făcut asta pentru a dovedi că poezia trăieşte, dar eu vă voi dovedi că ea este moartă deja.” O dată cu ultimul cuvânt, pe scenă s-a auzit o împuşcătură iar poetul a căzut la podea, cu cămaşa plină de sânge. Câteva femei, plătite dinainte, au început să ţipe îngrozite, pentru a spori şi mai mult efectul dramatic, în timp ce doi brancardieri se grăbeau să-l care pe „muribund” în culise. Bruno K Ojer nu se afla la prima sa bravadă de acest fel. Cu un an înainte  organizase o lectură de poezie, pe scena unui teatru, unde a interpretat poemul „jeanne d`arc, totul sângerează”, într-o manieră personală, extrem de… dinamică. În acelaşi an a publicat prima sa culegere de poezii, Sång för anarkismen (Slavă anarhiei). Imprimată în 300 de exemplare, jumătate din ele au fost distribuite gratuit angajaţilor din reţeaua de transport în comun a capitalei.

 

În 1974 Öijer a lansat al doilea volum de poezii, Fotografier av undergångens leende (Imaginile unui zâmbet osândit), urmat, doi ani mai târziu, de cel intitulat c/o NIGHT. Poetul se afla la zenitul carierei sale poetice, cu ochii întregii critici literare, din Suedia, aţintiţi asupra sa. De la celebra editură Bonnier a primit o bursă de 6 000 de coroane, ca premiu pentru cel mai bun nou-venit în spaţiul literaturii. Pentru asta, editorul de la Bonnier şi-a atras şi el interesul publicului cititor şi al instituţiilor culturale. Niciodată nu se mai întâmplase aşa ceva. În loc de a mulţumi pentru o asemenea generozitate, tânărul Öijer, la rândul său, a uimit „asistenţa” cu un gest şi mai „generos”: a schimbat suma primită în monede de o coroană pe care le-a zvârlit apoi asupra mulţimii adunate într-una din staţiile de metrou din Stockholm, la o oră de vârf. După cum era de aşteptat, paginile ziarelor şi cele ale revistelor culturale s-au grăbit să difuzeze ştirea. Numele său a devenit cunoscut în toată ţara, chiar şi celor dezinteresaţi de poezie.
Bruno K Öijer nu a putut însă face faţă unui asemenea succes. Pentru o bună parte a criticii literare, rebelul se transformase dintr-o figură a literaturii într-o personalitate politică. Victimă a propriilor sale gesticulaţii, poetul părea că nu mai are mare lucru de spus. Atitudinea lui de anarhist nu l-a susţinut atunci când, în 1978, a debutat şi ca prozator, cu romanul Chivas Regal. Cartea a avut parte de o primire destul de rece, în mass-media. Cu aceeaşi rezervă au fost întâmpinate de către critici şi următoarele două volume de poezie: Spelarens Sten (Pietrele jucătorului, 1979) şi Giljotin (Ghilotina, 1981). A fost etichetat, aproape în unanimitate,  drept pozeur, incapabil să se adapteze ori să-şi reînnoiască mijloacele de expresie, într-un climat cultural schimbat.

 

  1. Protestatarul (suprarealism, logoree şi politică)

Dar cine este, de fapt, acest poet rebel? Consemnez pe scurt: născut 1951 la Linköping. A crescut împreună cu doi fraţi şi o mamă care lucra la spital în schimbul de noapte. Femeia era văduvă pentru că tatăl lui Bruno, angajat la Serviciul căilor ferate, s-a sinucis în 1953. Ca student, a urmat cursuri de istoria literaturii şi artei dar şi de creaţie cinematografică. În prezent, locuieşte împreună cu soţia sa într-un apartament din Stockholm, atunci când nu se retrage într-o cabană, în mijlocul pădurii.

Prima sa plachetă de poezii, Sång för anarkismen, musteşte de metafore şi ironii la adresa elitei culturale a timpului său. Frazele se succed într-un ritm rapid, capricios şi incoerent, dictate probabil de impulsuri momentane. Este o poezie prolixă, în care se pot recunoaşte uşor influenţe ale generaţiei beat, americane, din anii ’50. Unele poeme au aparenţa unui flux continuu de cuvinte, lipsit de structură, trăsătură tipică pentru lirica unor dadaişti, precum Tzara, şi a poeţilor suprarealişti, de la începutul secolului trecut. Öijer valorifică acest filon,  mai degrabă, via „Tarantula”, bine-cunoscutul roman de debut al lui Bob Dylan. În „jeanne d`arc, totul sângerează”, poemul cel mai cunoscut al volumului, autorul, sub aparenţa compasiunii, clamează împotriva abuzului de putere:

jeanne d`arc! jeanne d`arc!/ stanna kvar i gräset/ du är skicklig med nålar/ du har två kinder/ tag inte emot den vita rustningen/ det finns inget orléans/ värt att försvara/ sjunk inte på knä inför kungarna

 

jeanne d`arc! jeanne d`arc!/ rămâi în iarbă/ tu te pricepi la cusut/ ai doi obraji/ nu-ţi lua pe tine armura cea albă/ nu există niciun orléans/ demn de a fi apărat/ nu-ngenunchea în faţa regilor

 

Următoarea culegere este marcată de o imagistică dusă la extrem. Notele suprarealiste amestecate cu rapide şi ingenioase inflexiuni politice sunt prezente în toate poeziile volumului. Öijer îl pastişează din nou pe Bob Dylan, dar, acum, o face cu mai mare precizie şi dexteritate. La fel ca în prima carte, suprarealismul se învecinează cu politica, dar limbajul este mai epurat, discursul fluviu, mai limpede. Pentru a spori tensiunea şi din dorinţa de a imprima poemelor un efect percutant, fiecare cuvânt începe cu majusculă. Procedeu stilistic original, dar care, după o vreme, devine obositor pentru cititor.

 

Volumul Spelarens Sten este în mare parte compus din prelucrarea artistică a unor însemnări de călătorie. Suprarealismul, şarjele politice şi formulările prolixe se manifestă şi aici. Limbajul însă suferă o şi mai mare decantare, lucru ce sporeşte lizibilitatea poemelor şi accesibilitatea mesajului poetic. Giljotin cuprinde cincizeci de poeme elaborate într-o izolare completă, într-o casă de vacanţă închiriată, undeva în Småland (provincie în sudul ţării). Abundă poemele scurte, cu ton aforistic şi cu o mare încărcătură metaforică. Stilul este mai stăpânit, tonul mai blând decât în volumele anterioare, fără ca aceasta să însemne o anulare a valenţelor politice. Limbajul este purificat, structura poemelor, simplă, în ciuda persistenţei elementelor suprarealiste. Atmosferă creată este una onirică, dacă nu chiar magică.

 

  1. Profetul (înţelepciune şi apeluri)

Nouă ani a durat până când Bruno K Öijer şi-a lansat următoarea carte. Între timp, a călătorit în lumea largă. În 1990 a publicat culegerea Medan giftet verkar (În vreme ce veninul îşi face efectul). Volumul a fost bine primit, criticii apreciind că poetul s-a reconectat la tendinţele prezentului. „Cel mai interesant de la Tranströmer încoace”, a opinat Lars Gustafsson, una dintre cele mai autorizate voci ale criticii suedeze. Verdictul a echivalat cu o culme a recunoaşterii, de vreme ce Tomas Tranströmer, după cum se ştie, e considerat unul dintre cei mai valoroşi poeţi suedezi contemporani. Culegerile sale anterioare au început să fie reexaminate şi reevaluate. Ghilotina, de exemplu, după ce, la vremea apariţiei, a fost calificat ca irelevant acum este văzut ca „un inventar de observaţii ingenioase”. Prin urmare, poate că, în 1981, Bruno K Öijer a fost cu mult înaintea timpului său şi nu invers. S-ar putea ca recenzenţii literari să se fi înşelat cu toţii. Următoarele volume s-au situat la acelaşi nivel valoric. Este vorba de culegerile intitulate: Det Förlorade Ordet (Cuvântul rătăcit, 1995), Dimman av allt (Ceaţa din toate, 2001), Svart Som Silver (Negru Ca Argintul, 2008).

 

În prezent, cărţile de poezie ale lui Bruno K Öijer se vând ca pâinea caldă. Ultimele ediţii ating un tiraj de opt-nouă ori mai mare decât un volum de lirică „normal”. Şi turneele sale de lectură cu public fac săli pline. Poetului îi place să fie pe scenă. A făcut-o la debutul său, în anii -70, o face şi acum. Cei care doresc să-şi formeze, nemijlocit, o idee despre prestaţiile sale scenice îl pot găsi pe „You tube”. Chiar dacă nu înţeleg suedeza, vocea, intonaţia şi fizionomia sa le pot dezvălui incontestabila sa originalitate.  „Am realizat devreme că nu este suficient să public cărţi”, se destăinuia el odată şi continua: „Vreau ca mesajul meu să ajungă la public, vreau să schimb lucrurile prin limbajul meu poetic.” Oricât de confortabil s-ar simţi pe scenă, poetul este, totuşi, extrem de rezervat în privinţa expunerii vieţii sale private. Refuză cele mai multe din solicitările de participare la talkshow-uri şi la alte programe tv de acelaşi calibru. Este o persoană care pune mare preţ pe integritatea sa. Lucru extrem de rar în lumea de astăzi, unde dacă nu te expui, nu exişti. Bruno K Öijer se abate de la normă şi în această privinţă.

 

  1. Ultimul avatar

Pentru a confirma valoarea excepţională a liricii sale, toamna trecută (2014) a apărut un volum, la fel de bine primit de critică, purtând un titlu împrumutat din Edgar Alan Poe: Och natten viskade Annabel Lee (Iar noaptea şopti Annabel Lee). Atitudinea iconoclastă  e cumpănită de un limbaj poetic bine strunit iar temele predilecte nu sunt abandonate nici de data aceasta. Aşa sunt, de pildă, versurile în care ia în răspăr morala muncii, unul din fundamentele societăţii suedeze:

 

kanske nytt garn/ nytt monster/ men till samma tvångströjor/ om du lyssnar noga/ om du skär tillräckligt djupt/ i samhällskroppen/ stöter du alltid på människoföraktet/ gjutet i järnbokstäver/ och sammanfattat i en enda rad/ arbeta och göra rätt för sej.

 

poate un fir nou/ un model nou/ dar pentru aceleaşi cămăşi de forţă/ dacă asculţi atent/ dacă tai  suficient de adânc/ în corpul social/ dai întotdeauna peste dispreţul faţă de om/ turnat în litere de fier/ şi cuprins într-un singur rând/ munceşte şi fă-ţi datoria.

 

Autorul recurge adesea la forma de adresare directă pentru a livra notaţii lipsite de ornamente, luminate parcă din interior, imagini pe cât de simple pe atât de intensive. Un poem precum Vidöppet sår (Rană larg deschisă – trebuie să te cheme Bruno K Öijer ca să te încumeţi să alegi un astfel de titlu) are ceva din energia concentrată şi graţia unui haiku:

/…/                                                                       /…/

och en natt på landet                                         şi o noapte la ţară

är det sommar men ändå kallt                        e vară şi totuşi atât de rece

vi väcks och går ut                                                           ne trezim şi ieşim

ser kometregnet falla bakom stugan             ploaia de meteoriţi căzuţi după casă

och så tätt och så nära                                      atât de deasă şi de aproape

att du måste springa fram och leta                încât trebuie să dai fuga şi să cauţi i gräset                                                                                în iarbă

Este vorba, din nou, despre perpetua confruntare dintre viaţă şi moarte, dintre lumină şi întuneric, apropiere şi depărtare… decelabilă în aspectele cele mai triviale ale cotidianului, dar exprimată în surdină. Distanţa parcursă de la vehemenţa primelor  creaţii ale provocatorului este remarcabilă. Volumul constituie şi un fel de bilanţ al traiectoriei sale spirituale pliată pe momente cheie din propria biografie. Aidoma unui alt Enea, descins în lumea subpământeană, Öijer îşi caută predecesorii stinşi din viaţă, pentru a le pune întrebări ori pentru a le mulţumi. Aşa poate fi perceput, de exemplu, poemul în care s-ar putea spune că abordează trauma provocată de pierderea tatălui:

 

/…/                                                          /…/

han ser mej inte ens                                         nici nu mă observă

och det är så tydligt                                          şi e atât de limpede

att han går omkring i sina egna tankar          că merge adâncit în gândurile lui

och letar efter en utväg                                     şi caută o ieşire

han verkar tro                                                    pare să creadă

att allt kan göras ogjort                                    că mai poate schimba ceva

han har glömt                                                     a uitat desigur

att han redan hälsat på döden en gång          că a privit deja moartea în ochi

och döden såg sin chans                                  iar moartea n-a scăpat şansa

blåste ut hans hjärta för gott                           să-i spulbere inima pentru

totdeauna

Regretul de a nu-şi putea îmbrăţişa părintele răzbate la fel de pregnant ca şi din episodul zugrăvit de Virgiliu, unde întâlnirea ratată dintre tată şi fiu e marcată de tristeţe şi deziluzie.

Deziluzia nu e doar a poetului. O împărtăşeşte cu fostul revoluţionar, cu eroul ratat, cu idealistul nevoit să accepte injusteţea ordinii sociale. Toţi aceştia sunt prezenţe permanente în galeria figurilor din creaţia lui Bruno K Öijer. În poemul care încheie acest ultim volum, autorul realizează un tur de forţă, imaginând o raită pe la barurile unui oraş unde îi întâlneşte, rând pe rând pe Emiliano Zapata şi Pancho Villa, pe Camus şi pe căpetenia indienilor, Crazy Horse, care mor când „autostrăzile se lărgesc/ iar reclamele luminoase de la McDonald spintecă cerul”. Poemul poartă un titlu împrumutat din limbajul monden al vedetelor  de televiziune: Alla var där (Toţi au fost acolo – adică nici o personalitate din „lumea bună” nu a lipsit de la un chef ori o sindrofie anume). Nu ştiu dacă în limba română s-a încetăţenit această expresie, dar sunt convins că poemul poate fi uşor pastişat şi autohtonizat prin înlocuirea numelor proprii folosite de autor cu altele, de pe la noi, precum Roşia Montană, Copşa Mică, Paul Goma, Doina Cornea ori… cele pe care le credeţi dumneavoastră. În cazul poetului suedez, acesta îl lasă pe Albert Camus să exprime verdictul final, sub forma unei fraze scoase din romanul său „Căderea”:

 

det är för sent nu                                                               acum e prea târziu

det kommer alltid att vara försent                 întotdeauna va fi prea târziu

lyckligtvis                                                           din fericire

 

Stihuri, care mie mi se par ermetice. E vorba de împăcarea cu soarta, de resemnarea în faţa morţii? Să-şi ia poetul rămas bun? În acest caz, despărţirea lui ar fi faţă de atitudinea şi tonul triumfalist, pentru că un poet ca Bruno K Öijer nu-şi poate lua adio de la uneltele sale de scris.