Cunoaşterea adecvată a Logosului a fost şi continuă să rămână, pentru orice om care cutează să şi-L apropie, o împlinire suflletească situată la unul din cele mai înalte nivele. Doar unio mystica,  cunoaşterea Tatălui prin con-fuziune cu El, a lui Gottheit aflat mai presus de Gott, aşa cum L-a numit Meister Eckhart, se află mai presus de această cunoaştere.

Între conştiinţa de sine pură, adică neamestecată cu nimic din tot ceea ce se află în planul ontic, aparţinând sufletului individual (credinciosului) şi conştiinţa de sine a Sufletului universal (cunoscut filosofilor drept Logos ori Monada monadelor, iar conştiinţei religioase drept Hristos) nu există diferenţă de natură. Credinţa este regăsirea acestei identităţi. Cu mai bine de patru veacuri înainte de naşterea creştinismului, bătrânul Heraclit din Efes, cel pe drept cuvânt supranumit Obscurul (to skotos), ştia deja că Dumnezeu „scapă cunoaşterii noastre din lipsă de credinţă” (fr. 86).

Obscuritatea limbajului menit să exprime apropierea de Hristos-Logosul derivă din necesitatea exprimării inexprimabilului, precum aflăm din cărţile Vechiului Testament: „El ne va da iarăşi viaţa în două zile; a treia zi ne va scula şi vom trăi înaintea Lui” (Osea, 6, 2). În acest caz, Sfântul Prooroc evreu, graţie obscurităţii intenţionate a limbajului uzitat, exprimă adecvat misterul morţii şi Învierii. Dacă Proorocul Osea sau oricine altcineva ar fi optat pentru folosirea unui limbaj logico-conceptual, din dorinţa explicitării Învierii Logosului, eşecul său ar fi fost, cu siguranţă, unul garantat. Credinţa este singura cale de asimilare şi receptare directă a Marii Taine a Învierii lui Hristos, odată ce este o conştientizare, o realizare a identităţii heno-monice dintre to hen şi henada Sa, acolo unde sentimentul iubirii constituie modalitatea adecvată de cunoaştere în Arheu.

Apostolul Pavel proclamă credinţa ca fiind „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Epistola către evrei, 11, 1). Cu toate că autorul pare că se adresează erga omnes, limbajul folosit este unul eminamente esoteric. Este ca şi cum învăţăturile ar fi publice (exoterice) şi nu iniţiatice (esoterice). Nu trebuie uitat însă că, după extrem de selectiva Cină cea de Taină, cînd însuşi Marele Preot Iisus a dezvăluit Taina cunoaşterii prin asimilare, discipolii (creştinii) au căpătat acces direct la cele mai absconse învăţături soteriologice. Înţelegerea cunoaşterii Sale a ajuns să fie borna de hotar dintre exoterism şi esoterism. După ce creştinul ajunge să înţeleagă că este ceea ce are, că este ceea ce asimilează, el devine iniţiat pe calea vieţii fără de moarte, ajungând astfel să asimileze întreaga Biserică a sufletelor, pe Hristosul veşnic viu, mâncându-I trupul (pâinea) şi bându-I sângele (vinul).

Redusă la ce are mai important Evanghelia este vestea cea bună a morţii Logosului în lumea tetrastihială şi a Învierii Sale. Căci Cel ce apare conştiinţei religioase drept Hristos (Unsul lui Dumnezeu-Unul ca Domn, adică Stăpân al lumii) este Biserica sufletelor, panspermia universală, cea numită de Leibniz Monada monadelor. El este Cel-veşnic-viu, căci într-Însul se află adăpostite totalitatea seminţelor de fiinţă, a celor ce dau naştere trupurilor sau fiindelor tetraelementare aflate în planul ontic.

Multe pot fi spuse despre Logos de către filosofi ori teologi, adică de către cei ce „îmbracă” trăirile religioase în haina filosofiei logico-conceptuale. Nu trebuie uitat însă nicio clipă că Dumnezeu moare prin conceptualizare. Nu doar că El scapă cunoaşterii noastre din lipsă de credinţă, ci moare de-a dreptul în sufletele sau inimile noastre atunci când raţionamentele logico-conceptuale iau locul experierii prin sentiment.

Obscuritatea limbajului epistolar paulinic, adecvat misiunii sale, îşi găseşte echivalent doar în sentenţele acusmatice ale marilor physiologoi greci. Ceea ce poate citi orice muritor – epistolele pauline – nu poate fi însă înţeles, în sensul acordat lor de către autor, decât de foarte puţini. Creştinismul nu este o religie esoterică; aceasta nu înseamnă însă că întemeietorii ei nu erau bine iniţiaţi, adică buni cunoscători ai misterelor cele mai ascunse pe care le devoalează, începând chiar cu Iisus la Cina cea de Taină, acolo unde întemeietorul religiei creştine deconspiră misterul cunoaşterii prin asimilare.

Fără îndoială, Pavel era, înainte de toate, un mare fariseu. Un om extrem de educat, fost discipol al maestrului grupării, Gamaliel. Or, tocmai acest om, convertit la creştinism de Hristosul înviat, situează miracolul Învierii Domnului în chiar centrul doctrinei sale. Învierea îi apare Apostolului Neamurilor drept o chestiune de credinţă. Aceasta din urmă, în loc să lămurească Misterul, pare să-l adâncească. Căci puţini ştiu ce este de fapt credinţa. Şi mai puţini o practică. Departe de a fi o simplă părere sau opinie, credinţa este în general definită drept o atitudine prin care omul abandonează încrederea în propriile sale eforturi de a obţine mântuirea. În acest sens, credinţa este o atitudine de încredere completă în Hristos, o bazare numai pe El pentru toate aspectele mântuirii (v. Dicţionar biblic, p. 280, J. D. Douglas ş.a. ). Pentru credincios, se consideră că, în esenţa sa, credinţa este o modalitate prin care oamenii primesc mântuirea: „crede în Domnul Iisus şi vei fi mântuit” (Faptele apostolilor 16, 30) sau „oricine crede în El nu piere, ci are viaţă veşnică” (Evanghelia după Ioan, 3, 16).

Prin credinţă, adică prin înţelegerea identităţii dintre sufletul individual (propriu) şi cel universal (Hristic), credinciosul îl redescoperă viu pe cel mort pe crucea lumii, pe Fiu, pe Logos, în propriul său suflet. Aceasta este Învierea. Locul Logosului este chiar Cerul, numit de vechii greci ouranos. El moare venind în lume, ca lume, întrupându-se în ea, pe crucea celor patru stihii, dar este regăsit veşnic viu (redescoperit) în sufletele credincioşilor, de la apostoli încoace, adică acolo de unde El n-a plecat niciodată, ci continuă veşnic să se reverse din prea-plinul Său, Mai Mare cuprins în mai mic. Sf. Pavel spune: „şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (Prima Epistolă către corinteni, 15, 14); iar, mai apoi, adaugă, pătruns de Spirit: „iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre” (1 Cor., 15, 17) şi încă „căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1 Cor., 15, 22).

Credinţa în Învierea Domnului este pusă de Apostolul Neamurilor în chiar centrul doctrinei sale. Căci el nu L-a cunoscut printre oameni, ci ca Hristos Înviat din morţi, veşnic viu, încă de pe drumul Damascului. În acest sens, Sf. Pavel spune: „căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos: fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Epistola către romani 1, 16). Şi, mai apoi: „cel neprihănit va trăi prin credinţă” (ibid., 1, 17).

Logosul, în calitatea sa de izvor nesecat al vieţii, este ne-muritor. „Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui” (ibid., 6, 8). El însuşi este darul fără plată făcut de Dumnezeu-Tatăl, de Unul-fără-al-doilea lumii: „dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Iisus Hristos, Domnul nostru” (ibid., 6, 23).

Credinţa, adică regăsirea identităţii propriului arheu-suflet cu Sufletul universal şi conştientizarea vieţii Sale veşnice, este mântuitoare: „dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Iisus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (ibid., 10, 9).

„Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (A doua epistolă către corinteni, 5, 15). Logosul moare venind în lume, ce este diferenţa ontologică dintre fire şi fiinde, ca întreaga lume, părăsindu-şi în mod adamic locul Său, pentru ca unităţile numerice sau sufletele individuale să nu mai stea asemenea stelelor fixe în insistenţa lor din Ceruri, ci să purceadă în lume şi să aibă loc între fiindele coprezente în planul ontologic relaţii accidentale, necesare creşterii şi dezvoltării lor, trăindu-şi astfel viaţa (în comuniune), fiind conduse pe căi lăuntrice, din ce în ce mai aproape de Dumnezeu-Unul. În acest fel, prin jertfa Logosului, prin venirea şi moartea Sa în lume, dar mai ales prin Învierea Sa, avem garantat accesul către Unul: „fiindcă prin sângele lui Iisus avem o intrare liberă în locul prea sfânt” (Episola către evrei, 10, 19).

În ceea ce priveşte Misterul Învierii Domnului, cel ce urmează după moartea Sa, se poate afirma că el constituie punctul central al creştinismului, aşa cum sărbătoarea Pascală reprezintă principala sărbătoare a creştinătăţii. Cei ce nu înţeleg acest lucru nu înţeleg creştinismul. Nu în mod nejustificat, Sf. Apostol Pavel spune: „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră” (Prima epistolă către corinteni, 15, 17). Prin credinţă, prin asumarea identităţii naturii pneumatice a Logosului cu cea a lui psyche (a sufletului individual, a psihicului fiecărui individ în parte), Hristos se coboară în sufletul credinciosului, de aceeaşi natură cu a Sa, arătându-i că este veşnic viu. Veşnic viu este atunci şi individul, cel care urmează să învie întru Logos după moartea sa în lume.

Ceea ce importă, pentru Sf. Pavel, dar şi pentru oricare dintre noi, cei ce căutăm experierea vieţii veşnice, este cunoaşterea interioară a Hristosului Înviat, cel ce S-a arătat pe drumul Damascului. Căci, „chiar dacă am cunoscut pe Hristos după trup, acum nu-L mai cunoaştem” (ibid., 5, 16). Accentul este pus în experierea directă pe necesitatea cunoaşterii prin sentiment, prin iubire, a Logosului, a celui ce constituie Biserica Celestă, nu a omului care a trăit şi a propovăduit doctrina despre mântuire în Galileea.

Marele teolog Dumitru Stăniloae, referindu-se la importanţa Învierii, afirmă că Biserica „decurge ontologic din trupul lui Hristos, care deşi e sfinţit pe cruce, nu e încă umplut de toată puterea dumnezeiască decât prin Înviere şi Înălţare” (Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, p. 150). Cu alte cuvinte, nu moartea pe cruce a lui Iisus conduce la mântuire pe credincios, nu imitatio Cristi, a omului şi a patimilor sale, ci Învierea şi Înălţarea Sa. Această înţelegere a importanţei şi realismului Învierii, a situării sale centrale în cadrul religiei (a re-luării legăturii cu Dumnezeu) creştine este în perfect acord cu rolul acordat Învierii de către Apostolul Pavel.

Potrivit teologului român, „sângele lui Iisus este mântuitor, după Epistola către evrei a lui Pavel, după Evanghelia lui Ioan şi Prima epistolă a lui Ioan, nu ca fiind cel ce a fost vărsat atunci pe Golgota (…) ci pentru că e mântuitoare comuniunea cu Iisus cel viu de acum, desigur întrucât este Cel răstignit şi înviat în identitatea Lui” (op. cit., p. 152). Învierea Logosului care este Hristosul o cunoaştem doar prin credinţă: „singură credinţa, departe de a fi subiectivă, este facultatea trezită în noi de Duhul, care ne face să pătrundem în această ordine «pnevmatizată». Căci, în Ortodoxie, credinţa are şi virtuţi de «cunoaştere»” (op. cit., p. 160).

Creştinismul relevă, pentru prima dată în istoria spiritului, rolul şi locul Logosului de mijlocitor (to mesotes), de Mare Preot aflat între Tată              (Divin, Inefabil, Unul-fără-al-doilea) şi sufletele individuale. Cunoaşterea lui Hristos se face, după cum însuşi Iisus ne-a arătat, prin asimilare, iar asimilarea înseamnă iubire; cunoşti ceea ce asimilezi, ceea ce ajungi să ai în tine, ca propriu al tău. Îl cunoşti pe Fiu, în Misterul Cinei cea de taină, numită şi Taina Euharistiei, asimilându-L, mâncându-I trupul şi bându-I sângele. Astfel, împărtăşania înseamnă a avea pe altul în tine ca pe tine însuţi. Cunoaşterea lui Hristos, Fiu al Tatălui şi cunoaştere a Divinului despre Sine, se face prin credinţa în venirea şi moartea Sa în lume, prin actul Său de jertfă, adică prin răstignirea pe crucea celor patru stihii ale firii, şi regăsirea Sa, tot prin actul credinţei,  ca fiind veşnic viu, în sufletul fiecărui credincios în parte, de aceeaşi natură cu Sufletul universal. În acest sens, înţelegerea adecvată a Învierii reprezintă cheia de boltă a înţelegerii creştinismului. Cel ce nu înţelege Învierea se află în imposibilitatea absolută a receptării mesajului hristic. Se poate afirma, în asentiment cu Apostolul Neamurilor, că dacă Hristos nu a Înviat, zadarnică este toată cunoaşterea noastră.

În magnificul său poem Călătoria magilor, T. S. Eliot relevă viziunea naşterii Logosului în lume drept o moarte a Sa. Aceasta, întrucât adevărata sa viaţă se află în Ceruri, iar venirea în lume a lui Hristos echivalează cu răstignirea şi moartea Domnului: „Toate au fost demult, îmi amintesc/ Şi gata sunt să plec din nou – dar luaţi aminte/ Luaţi aminte la această întrebare,/ La asta: ne-a îndemnat la drum/ O Naştere sau Moartea? Că Naşterea a fost, e cert./ Dar le credeam deosebite; ci Naşterea aceasta/ A fost amară, dureroasă agonie pentru noi,/ A fost ca Moartea, a fost ca moartea noastră./ Iată-ne întorşi acasă-n împărăţiile noastre/ Dar ne simţim stingheri printre vechi legi şi datini,/ În sânul unui popor strein, crispat de idolii săi./  O altă moarte-ar fi binevenită.” (trad. A. E. Baconsky). Numai viziunea mântuitoare a Vieţii veşnice poate salva omul, stingher pe pământ, adică în lume, de durerea desprinderii sale adamice de Dumnezeu.