POEME ROMÂNEŞTI ÎN LIMBI STRĂINE – Mihai EMINESCU (1850-1889)

POEME ROMÂNEŞTI ÎN LIMBI STRĂINE – „TRADUTTORE – TRADITORE ”

sau

ÎNTRECEREA CU ORIGINALUL DE PE COORDONATELE LIMBII FRANCEZE  

TRADUCEREA DE POEZIE CA O GEOMETRIE NE-EUCLIDIANĂ

 

Dacă la baza geometriei clasice stă şi astăzi postulatul lui Euclid, conform căruia „printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o singură paralelă la acea dreaptă”, geometria modernă (aşa-zis „ne-euclidiană”) vine cu o generoasă corecţie, respectiv că: „un punct exterior unei drepte poate admite o infinitate de paralele la acea dreaptă”… Tot astfel, între poziţiile extreme, ireductibile, care se înfruntă de două mii de ani încoace pe tărâmul minat al traductibilităţii: „Nimic nu este perfect traductibil” (fiecare limbă reprezentând o viziune unică a lumii ), sau, dimpotrivă, „Totul este traductibil” (datorită universalităţii spiritului uman), practica traducerilor s-a străduit şi continuă să-şi perfecţioneze, să-şi afineze uneltele, fără iluzia perfecţiunii dar şi fără paralizanta teamă a zădărniciei.

În monumentala sa exegeză, După BABEL, George Steiner, partizan al primei poziţii, consideră traducerea ca pe o „deplasare hermeneutică” analogă aventurii existenţiale a Antigonei care pătrunde interzis, ca un alt Orfeu, pe tărâmul zeilor.

Astfel, „şi traducătorul este un „antitheos” care violentează separarea naturală – sancţionată divin – dintre limbi, dar care afirmă prin această negare rebelă unitatea finală, nu mai puţin divină a Logosului”.[1]

Partizan al celei de-a doua viziuni, Paul Miclău, în Signes poétiques, abordează actul traducerii ca pe o manifestare a unei lecturi totale, (chiar super-totale), pledând pentru creativitatea lecturii prin traducere, idee inspirată din conceptul umbertian al operei deschise.

Poet magistral dar şi un împătimit al translaţiei unor „sunete fundamentale”, Ştefan Aug. Doinaş propune o abordare a traducerii de poezie din perspectiva unor lecturi hermeneutice, ba chiar genetice („ca modus operandi dinlăuntru a originalului”). „Lectura hermeneutică presupune o abordare a operei ca depozit de sensuri virtuale. Fiecare nouă lectură ne propune o altă dimensiune a textului original, nu exclusivă, ci complementară celorlalte…” Aşa se explică nevoia unor „traduceri reiterate” ale textelor marilor clasici, ce apar în orizontul de aşteptare al fiecărei noi generaţii de lectori – traducători.

Pentru Doinaş, aventura existenţială a poetului-traducător se petrece nu pe „tărâmul interzis al zeilor”, ci „într-un Labirint interminabil care-l absoarbe în interstiţiile sale, orbindu-l cu jocul aritmetic, cantitativ, al golurilor şi plinurilor sale arhitectonice.” El este astfel menit să refacă, în spaţiul altei limbi, „aventura limbii de origine”, depăşind „tirania spirituală a semnificaţiilor”, invitate parcă să apară „ca rezultate ale jocului material al combinaţiilor lingvistice spontane ce se supun canoanelor prozodice.”

„Abia în faza finală, a ultimelor retuşuri, – subliniază Ştefan Aug. Doinaş – această lectură hermeneutică e chemată să supravegheze şi, eventual să cenzureze din nou, la un nivel superior acum, rezultatele unei practici verbale care, dacă a fost făcută cum trebuie, ţine mai mult de chimie, decât de alchimie, de aritmetică şi geometrie, decât de algebră”…[2]

Din acest scurt periplu nu putea lipsi lucidul Paul Valéry care, gândind la perenitatea Canţonierului lui Petrarca (1470), visa „o poezie scurtă, un sonet, scris de un gânditor rafinat” ce-ar fi deopotrivă şi „un arhitect chibzuit, un algebrist sagace dar şi un calculator infailibil al efectului pe care-l va produce”…[3]

Oferindu-se greu transpunerii în registrul de sonorităţi şi sensuri ale altei limbi, traducerea de poezie devine piatra de încercare a oricărui traducător în năzuinţa sa creatoare de apropiere de un model ideal, arhetipal, schiţat parcă după regulile unei geometrii etern creatoare, precum mişcarea virtuală a fractalilor.

 

 

Mihai EMINESCU (1850-1889)

 

TRECUT-AU ANII… (1883)/ LES ANS PASSÈRENT…

 

Les ans, comme les nuages sur les plaines,

Passèrent. Jamais ils ne reviennent.
Les préjugés, doïnas, histoires anciennes –

Jadis, si ravissants, ne me surprennent.

 

Mon front d’ enfant en fut rendu serein…

Signifiantes – mais à peine comprises –

Oh ! Mystérieux coucher à l’heure exquise

Qui de tes ombres-ci m’enveloppe en vain !

 

Pour détacher un son d’ un passé révolu,

Que je te fasse, mon âme, encore trembler,

Ma main se laisse en vain au-dessus ma lyre.

 

Dans l’ ombre du passé tout est perdu…

La bouche de ma jeunesse mouette est restée…

Le Temps s’ accroît derrière et me chavire…

 

 

VENEŢIA (1883)/ V E N I S E

 

La vie de la hautaine Venise s’ est éteinte.

On n’ entend plus ses chants, ses bals luisants,

Sous ses portails, la Lune pénètre, en blanchissant

Les escaliers en marbre, de ses teintes.

 

Sur les canaux, le dieu Okéanos pleure…

Ce n’ est que lui qui est à fleur de l’ âge.

Frappant les murs, ses vagues font tapage

Comme s’ il était, de sa maîtresse, le Sauveur.

 

Dans le silence de nécropole de la Cité,

Comme un vieux curé d’un autre temps,

San Marc est triste : minuit vient de sonner.

 

D’ une voix de vieille Sibylle, solennellement,

Il fait entendre ces mots cadencés :

– Les morts ne ressuscitent !… Inutilement !

 

 

PESTE VÂRFURI (1883)/ AU-DESSUS DES CIMES

 

La lune passe au-dessus des cimes

Et la feuille du bois frissonne,

De par les rameaux de l’aulne,

Tristement, un cor résonne.

 

Et toujours plus loin il sonne,

Il résonne toujours plus bas,

Consolant mon âme en proie

À l’amour, d’ aller au-delà…

 

Que te tais, toi, quand mon cœur

Tout ravi, remonte vers toi ?

Vas-tu faire sonner le cor

Doucement, un jour, pour moi ?

 

Version française par Constanţa NIŢĂ

[1] Apud George Steiner, După BABEL”, Bucureşti, Editura Univers, 1983, p. 404.

[2] Apud Ştefan Aug. Doinaş, Atlas de sunete fundamentale, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1988, p. 548.

[3] Apud Tudor George, Catea Sonetului, vol.I, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987, p. 6.