Nicolae MANOLESCU – Sadoveanu – arta (fragment)

S-a observat uneori că, în Împărăţia apelor şi în alte cărţi de acest gen, conţinutul nu este propriu-zis epic, ci poetic şi contemplativ. Cu alte cuvinte, dacă, în naraţiunile de vînătoare şi pescuit de pînă la o anumită dată, vînătoarea şi pescuitul ofereau cadrul sau pretextul pentru o întîmplare oarecare, pentru analiză psihologică (un tînăr se duce la vînătoare de raţe şi e vrăjit de ochii unei fete de morar; un boier îşi împuşcă, la o vînătoare, soţia necredincioasă etc.), ulterior, „subiectul” devine cu desăvîrşire indiferent şi însuşi cadrul se animă. „Acum un an, după ce a trecut primăvara, mi-am pregătit undiţa de păstrăv şi m-am dus la munte”: altă dată, o asemenea frază ar fi fost rama ta­bloului; acum ea constituie însuşi tabloul, căci nu mai func­ţionează ca element de introducere, ci ca materie. Acelaşi lucru se întîmplă în Hanu Ancuţei, unde, spre deosebire de Crişma lui moş Precu şi chiar de Cocostîrcul albastru, hanul, întîlnirea oamenilor, nu mai sînt doar decorul exterior, ci spaţiul interior al epicii. G. Călinescu a zugrăvit foarte frumos acest proces, această senzualitate flamandă a prozei sadoveniene: „La crîşmă nu mai merg oamenii spre a-şi dezvălui tainele, acolo vine autorul cu proiecţiile sale să se veselească de mirosul şi gîlgîirea vinului… în toate volumele lui Sadoveanu vom găsi momentul împărtăşirii cu hrană, în ultimele volume, însă, golirea ulcelei cu vin şi ruperea fripturii în ţiglă iau aspectul simbolic al unui imn adus uberităţii solului. Oamenii plutesc într-o stare de fericire statornică, aduc laude roadelor pămîntului… Naivitatea schilleriană ia forme pantagruelice… Este evident că sistematizîndu-şi propria inspiraţie, scriitorul a ajuns la un concept al fericirii naturale, prin care şi-a împrospătat paleta eliminînd liniile melancoliei şi înlocuindu-le cu tonurile flamande ale vitalităţii. S-ar putea chiar afirma ca Sadoveanu reface în Moldova de azi Olanda pictorilor de acum cîteva secole, cu oameni în zdrenţe umplîndu-se de vin şi contemplînd cu ochi lacomi mari bucăţi de carne fripte. Olanda urcioarelor de vin şi a meselor de bucătărie pline de vînat şi peşti… Centrul de greutate îl formează expunerea băuturilor şi alimentelor, făcută cu infinita savoare verbală, cu ceremonii delicate, într-un limbaj de un artificiu graţios”.

Substratul unei mari părţi din literatura lui Sadoveanu fiind acesta, se înţelege că cei care au interpretat, de exemplu, istorisirile de vînătoare, pescuit sau chiar acelea de călătorie ale scriitorului ca pe nişte reportaje superioare, fără intenţie artistică, s-au înşelat, neluînd în seamă tocmai latura artistică atît de izbitoare. Invenţia însăşi are aici un sens special, căci constă, înainte de orice, chiar în abundenţa plină de savoare a detaliului, în concretul unei proze a cărei originalitate ţinea prea puţin de fabulă, de anecdota epică, dar mai ales de modul expunerii. Sadoveanu e capabil să dea impresia că povestirea e mereu aceeaşi, cînd, în fond, ea e de fiecare dată alta. Pe sute de pagini se repetă aceleaşi scene, aceiaşi eroi, aceleaşi peisaje: fiind necontenit altele, noi, proaspete. Geniul lui Sadoveanu este, s-a spus, al variaţiunii pe temă. Invenţia nu e în subiect, ci în protocolul istorisirii. E o altă consecinţă a disoluţiei realismului epic şi psihologic, care îl împinge cu timpul pe autor spre acele admirabile cărţi de după 1928, care, de la Împărăţia apelor şi Ţara de dincolo de negură la Poveştile de la Bradu Strîmb, denotă o schimbare de structură şi de perspectivă esenţiale. Pînă în 1928, cele mai multe volume publicate sînt culegeri, în care fiecare bucată are autonomia ei. Doar două din cărţile importante de după 1928 mai păstrează acest caracter (Ochi de urs şi Fantazii răsăritene), restul avînd o structură ciclică, în care naraţiunile se leagă, se continuă, atît prin cadru şi temă, cît şi prin revenirea unor motive semnificative. Nu fiecare naraţiune în parte prezintă interes, ci ansamblul; şi, dealtfel, e greu de făcut delimitări înlăuntrul ciclurilor, compuse muzical, cu o tehnică imperceptibilă, dar riguroasă, a repetării, alternării şi leitmotivelor. Varietatea se produce într-o unitate ce nu e doar efectul compoziţiei, ci şi al perspectivei. Ceea ce, la personaje – vînători, călători, pescari – sînt de fapt prototipuri oarecum stabile, pe care le putem numi Călătorul, Pescarul, Vînătorul, multiplicate la infinit, însă esenţial aceleaşi. Rotirea lor sugerează consistenţa spaţiului literar al acestor cicluri, ca rotirea unor teme în jurul prototipului principal care este de fapt Povestitorul. Invenţia însăşi reapare odată cu el: căci, prin el, prin forţa lui de a învîrti maşinăria atît de lipsită de epică, atît de substanţial poetică, a ciclurilor, se realizează în monotonia aparentă halucinanta lor diversitate. […]

 

Nicolae  Manolescu,   Sadoveanu,   Editura   Mihai   Eminescu, 1976.