POLONIA CENTENAR: 100 DE POEŢI – 100 DE POEME[1]

 

Nicolae MAREŞ

 

Matricea stilistică a liricii poloneze s-a plămădit din aluatul perenităţii trainice, de la ceea ce am putea denumi slăvirea Patriei. Plecînd de la acest motiv poezia bună poloneză a făcut pasul în universal. Interpretînd lirica lui Mickiewicz, un exeget de seamă contemporan, Julian Przyboś, ajungea în urmă cu cîteva decenii la o concluzie plină de adevăr şi bun simţ, aceea că scriitorii polonezi se trag cu toţii din Walendrod, din eroul care moare pentru ţară pentru a trăi veşnic. Reprezentantul avangardei cracoviene, şi el poet de mare forţă, spunea că fiecare generaţie de polonezi, „găseşte în opera mickiewiczeană inspiraţia necesară, încrederea în popor şi în omenire, fiecare om descoperă în capodoperele lui Mickiewicz pildele morale şi artistice pe care le caută.” Cred că aşa ar putea fi citită, mai ales din afară, lirica bună poloneză.

Mi-a fost dat să cunosc nemijlocit, în Polonia, trei generaţii de poeţi. Cu unii dintre ei m-am împrietenit. De ce? Pentru că admiram la ei curajul, forţa expresiei din verbul lor, dragostea lor faţa de Polonia, şi nu în ultimul rînd, bogata lor cultură, reflectată în scrierile lor. Am fost şi încă mai sînt sub imperiul talentului, sensibilităţii şi dragostei acestora faţă de cultura naţională şi universală, aceste virtuţi prevalînd în fiecare vers al lor şi mai ales în fapta multora dintre ei. Grai polon, Vistulo scumpă,// Dragostea e cel mai scump cuvînt…// Grai înalt şi rîu adînc,// Grai şi rîu – singurele pe pămînt. (Władysław Broniewski). Sau din acelaşi poet: Polonia – înseamnă a făuri,// Polonia – înseamnă a trăi.

Cel care a dat Poloniei un nou suflu şi un renume nemaicunoscut pînă atunci pe mapamond, din 1978 Ioan Paul al II-lea, Episcopul Romei, cunoscut şi îndrăgit de mai toţi locuitorii planetei, a fost Papa Wojtyła, intrat deja ca Sfînt în lumina altarelor. Aşadar, Sfîntul poet – Poetul Wojtyła, autorul Tripticului Roman, tradus în româneşte la cîteva luni de la apariţie în polonă şi italiană, acest sacerdot în momentul în care confraţi lui de pe Vistula, de la Moscova, Praga, Bucureşti, Budapesta, Sofia dezbăteau înfierbîntaţi la îndemnul moscovit cum să aplice estetica realismului socialist de urmat în literatură şi internaţionalismul socialist în lume, episcopul Karol Wojtyła scria într-un registru norwidian:

Patria – cînd gîndesc – pe mine

mă exprim şi mă înrădăcinez,

inima-mi spune acesta,

de parcă o graniţă tainică

de la mine spre alţii pleacă (….)

…cînd gîndesc: Patria – ca pe

o comoară în mine să o ferec vreau.

Neîncetat mă-ntreb cum s-o sporesc şi cum să

lărgesc spaţiul pe care îl cuprinde.

 

Patriotismul – o mai spun încă o dată –, ca şi aspiraţia şi tendinţa de a turna verbul în tipare noi, asemenea încercări nu lipsesc din această lirică. În acest exerciţiu făcut timp de o sută de lirica contemporană poloneză, care îşi are rădăcinile în lirica romantică şi din romantismul şi neoromantismul polonez îşi are obîrşia poezia modernă, mai toţi cei 100 de poeţi contemporani din secolul la XX-lea grupaţi în florilegiul de faţă. Bineînţeles glasul lor se exprimă în cele mai diverse registre, fără ca aceşti creatori să fie străini de ceea ce se petrece în lume, avînd mulţi dintre ei chiar partea lor novatoare. Aşadar, nu întîmplătoare, recunoaşterea internaţională a acestei lirici, încununată fiind în efortul ei creator prin decernarea Premiului Nobel pentru literatură, de două ori, la o distanţă de mai puţin de două decenii. Simultan cu cele două vîrfuri s-a dezvoltat o pleiadă întreagă de poeţi, unii dintre ei cu nimic mai prejos decît cei care au primit laurii acestei recunoaşteri internaţionale aproape unanime.

Fără teama de a greşi, putem împărtăşi ideea poetului Tadeusz Borowski, aceea că „poezia înseamnă o căutare necontenită”. Acest lucru l-am constatat, l-am exprimat sau l-am exemplificat deseori în scrierile mele. Puritatea acestei lirici pleacă şi de la faptul că cei care au creat-o, aceşti atleţi care au alergat pe piste neumblate, au fost trecuţi prin flacără. (Leopold Staff, Jerzy Zagórski). Cel mai răscolitor şi longeviv, ca poet, din generaţiile antologate, rămîne pentru mine, Tadeusz Różewicz. El este primul care lansează imediat după cea de-a doua marea conflagraţie mondială o nouă poetică şi cheamă la o exprimare cît mai directă, aproape aforistică a gîndurilor despre realităţile prin care trecuse poporul polonez în timpul războiului, pentru a oglindi trăirile şi chinurile îndurate. Różewicz a venit în urmă cu şaizeci de ani cu o poetică care va avea cele mai puternice reverberaţii în conştiinţa cîtorva generaţii. Am demonstrat acest lucru de nenumărate ori din anii ’70 pînă azi. Neliniştea exprimată de autorul Neliniştii în volumul cu acelaşi nume, publicat în 1947, urmat de Mănuşa roşie (1948) Cîmpia, Poemul deschis, Convorbirea cu prinţul sau Nimic în pardesiul lui Prospero (1963) se va regăsi, ulterior, exprimată, pe alte paliere, dar în acelaşi registru poetic, aceasta făcîndu-l de la început inconfundabil. Am în vedere: Basorelief (1991), Mereu fragment. Recycling (1998), Cuţitaşul profesorului (2001), Zona gri (2002, şi Ieşire (2004). Pentru prima dată s-a auzit, în anii ’50, că Leopold Staff, un clasic în viaţa al poeziei contemporane poloneze (din prima jumătate a secolului al XX-lea), ar fi fost puternic impresionat de scrierile tînărului poet, ultimele sale versuri din florilegiul Natura moartă – remarcîndu-se prin factură lor de tip różewiczean. Aceste elemente am ţinut să le surprind în florilegiul de faţă. Nu greşesc, cred, dacă afirm că Tadeusz Różewicz a devenit în anii ’60, şi a rămas pînă azi, seismograful trăirilor polonezului de pe toate treptele societăţii, pentru că la el: poezia se prelinge// prin crăpăturile nenorocirilor. Şi numai de nenorociri n-a dus lipsă concetăţenii săi dar şi de pe alte întinderi. Autorul Neliniştii este cel care a descoperit în primul rînd înstrăinarea omului contemporan. Astfel că, de la uitaţi de tinereţea noastră pînă la: Timpul nu vindecă niciodată// rănile care se cicatrizează// cuvîntul nu intră, în locul cuvîntului// Buzele lumii sînt perfect închise// De aur e tăcerea lumii vîndute/. etc. – sînt doar cîteva din sutele de faze sau trepte ale manifestării şi exprimării lui. Şi mulţi din confraţii săi îl va urma. Ca într-un caleidoscop, remarcăm cum majoritatea poeţilor polonezi surprind realităţile şi paradoxurile lumii contemporane: Szymborska, Lec, Lipska, Herbert. Ultimul din ei este şi mai îndurerat, atunci cînd constată că: Poetul luptă cu propria-i umbră // Poetul ţipă ca pasărea în pustiu. Nu lipseşte nici descătuşarea din mesajul lor: Drama nopţii şi a sîngeului s-a terminat. (Mieczysława Bóczkowna). Cît de încovoaiaţi de durere au fost poeţii polonezi a suprins cracovianul Tadeusz Sliwiak privind la silueta confratelui său – Tadeusz Hołuj, cel trecut prin gheena Auschwitzului: Eşti tot din durere făcut// Durerea te face Om să fii.

Din meditaţie asupra vieţii s-a plămădit şi lirica lui Jarosław Iwaszkiewicz, Mieczysław Jastrun, Kazimierei Iłłakowiczówna, Annei Kamieńska, a lui Czesław Miłosz sau a Wisławei Szymborska. La cea din urmă, nimic din ce e omenesc nu pare a-i fi indiferent: bătaia abia auzită a inimii fătului în pîntecul mamei, privirea umilă a animalelor, fiorul irepetabil al primei iubiri, distrugerile provocate de marile cataclisme naturale, nebunia actelor de terorism, virtuţile şi luciditatea funcţionează la ea necontenit: Szymborska disecă, analizează, clasează, dar nu trage niciodată concluzii definitive. Îndoiala şi nemulţumirea, catalizatori ai progresului, se aliază cu speranţa că acest progres va fi pus în serviciul omului, măsură obligatorie nu numai a celor înfăptuite, dar, mai ales, a ceea ce urmează să înfăptuiască. Constatînd înstrăinarea tot mai accentuată a individului, prins în capcanele – vizibile sau nu – ale unei civilizaţii dezlănţuite („plăcute sînt întîlnirile rare” – se spune într-o poezie) poeta crede în perfectibilitatea omului, mărturiseşte credinţa în izbînda a ceea ce ţine de esenţa lui adevărată, deasupra conjuncturii şi trecătorului. Viaţa – pare a spune poeta – e făcută dintr-un lanţ nesfîrşit de lucruri şi fapte mărunte, fără importanţă, poate de aceea – de cele mai multe ori – trecute cu vederea. Numai absenţa le pune în valoare, tot aşa cum starea de boală pune în lumina reală plictisul unei zile mohorîte de toamnă suportat de un organism sănătos, într-un spaţiu rece şi neprimitor, umbrela aşezată într-un colţ sau rochia aruncată pe spătarul scaunului.

Cîtă gravitate, cîtă feminitate şi introspecţie în poemul Annei Kamieńska despre femeile bătrîne care sînt tinere:

vindecate fiind de doliul

purtat după cei care au murit

şi după cei vii

 

Abia acum ar putea iubi

fără să ceară nimic în schimb

 

Abia acum prin lumea transparentă

văd că durerea şi bucuria e una şi-aceeaşi

 

Abia acum ar putea fi arătoase

ca un glob – ca frumuseţea stelelor stinse

 

Femeile bătrîne se uită în oglindă

Şi prin pielea ridată

strigă

că nu mai sînt ele

 

Mor femeile bătrîne

Dragostea adevărată

la sfîrşitul drumului se află.

 

Nu numai poeţii care scriau în ţară exprimau dureros alienarea tipică pentru societăţile totalitare, mai ales tinerii din generaţiile anilor ’70 sau ’80, asupra cărora vom reveni. La modul concret, spiritual găsim exprimată înstrăinarea şi mai dureros la cei care au ales exilul – emigrînd. Vai, cît sînt de marcaţi aceştia numai la vederea cufărului de lemn în care au împachetat agoniseala sumară la plecare şi care după ani îşi asociază valiza demodată cu întoarcerea acasă, geamantanul de odinioară transformîndu-se în avuţia lor cea mai de preţ. Cufărul ca început firesc al necazurilor şi sfîrşit al nebuniei, iată o temă sfîşietoare. Prin aceste obiect vede Kazimierz Wierzński Ţara, şi simte:

Urletul cîinilor după meleagurile carpatice,

Spasmul pe care mi-e ruşine să-l recunosc –

Şi mutatul dintr-un loc într-altul.

Din America în Europa,

Din Europa în America.

Cufărul pe umeri îl port,

Gata de drum,

Ţara.

Şi ce frumos că nu s-a înstrăinat de trăirile confratelui său, Jan Koprowski, prietenul meu varşovian, care funcţiona ca mînă dreaptă a lui Jarosław Iwaszkiewicz în conducerea Uniunii Scriitorilor, şi care a avut puterea să îi răspundă şi să îşi publice confesiunea la fel de mişcătoare:

Unul s-a întors în timpul vieţii,

Alţii s-au întors acasă după moarte:

de la München, Londra

şi Toronto

s-au întors la Cracovia

ori în cimitirul din Varşovia

la Powązki.

Moartea i-a adus în ţara

pe care a părăsit-o, cu gîndul

că niciodată n-o să mai revină.

Şi s-au întors ca să n-o mai părăsească

niciodată.

Unul scria versuri despre copilărie

şi cu toate că era acolo

tot timpul se afla aici.

A fugit de meleagurile patriei

dar nu se putea elibera de ţară.

Căra amintirile în valize,

în inimă şi-n minte.

A schimbat oraşe şi case,

mobile şi prieteni,

dar nici o schimbare

n-a putut înlocui

ceea ce de schimbat nu se poate

ceea ce este şi va fi:

plopii de pe Vistula,

lacurile mazuriene

şi pe craiul Zygmunt

de pe columna din Varşovia.

Bine că te-ai întors.

Împreună ne vom simţi mai lejeri

şi mai veseli.

Ne vom întîlni în codrul Czarnolas

sub teiul preferat

al lui Jan Kochanowski.

 

Numai un suflet de poet ca al lui Jan Koprowski putea reacţiona la această înstrăinare. Poate şi de aceea Czesław Miłosz, considerat decenii de-a rîndul trădător, şi-a găsit în anii ’80, alături de alţi mulţi poeţi împrăştiaţi prin lume, şi pe care i-am adunat în coperţile acestei cărţi laolaltă, în postura lor de veritabili creatori ai literaturii polone. Va constata, peste ani, atunci cînd libertatea de circulaţie n-a mai fost o problemă, însuşi Stanislaw Baranczak, cu toate că acesta doar la modul retoric, că nicăieri în lume nu te vei simţi ca la tine acasă.

Un capitol substanţial în această antologie îl ocupă poeţii Generaţiei ’68, care cereau cu ani buni înainte de a se petrece evenimentele de la Gdansk, Szczecin sau din Silezia « să se spună adevărul » sau să se apeleze la « exprimarea directă ». Corespundeau aceste cerinţe şi chemărilor lansate de la Sfîntul Scaun de Poetul Papă, Ioan Paul al II-lea, cu acel răscolitor „Nu vă fie teamă!” şi care propovăduia în omiliile sale că adevărul şi numai adevărul îi face pe oameni liberi. Am adus de aceea în acestă ediţie a noii antologii pe reprezentanţii Noului Val cît şi poeţii din jurul Solidarităţii, dezvoltînd-o mult pe cea din 1981, apăarută la Dacia din Cluj: Tomasz Jastrun, Antoni Pawlak, Jan Półkowski, Maciej Niemiec, Stanisław Barańczak etc. La ultimul din cei enumeraţi impresionată este capacitatea cu care profesorul de literaturi comparate de la Harward surprinde absurditatea birocratică a acelor vremi:

COMPLETAŢI CU LITERE MARI

Născut? (da, nu; tăiaţi ce nu trebuie);

de ce „da”? (motivaţi); unde,

cînd, de ce, pentru cine trăiţi? cu cine

se atinge suprafaţa creierului, cu ce

concordă frecvenţa bătăilor pulsului?

pielea rudelor din străinătate? (da, nu); de ce

„nu” (motivaţi); dacă se adaptează

la curent sîngele epocii? (da, nu);

dacă vă adresaţi singuri scrisori?

(da, nu); dacă vă folosiţi de telefon pentru

mărturisiri? (da, nu); dacă aveţi şi în ce

nu aveţi încredere? din ce vă trageţi

mijloacele de trai în caz de nesupunere?

aveţi în posesie bunuri de teamă trainică?

cunoştinţe de corpuri şi limbi străine?

ordine, medalii, oprobii? starea civilă

a curajului? dacă intenţionaţi să

aveţi copii? (da, nu); de ce

„nu”?

 

Ceva ionescian , am spune: – nimic mai absurd. In faţa acelor realităţi Teatrul Studenţesc din Varşovia demonstra seară de seară încă din anii ’60, cînd îl frecventam, că părintele teatrului absurdului păleşte în faţa realităţilor cărora cetăţeanul socialist trebuie să le facă faţă. Pentru Adam Zagajewski, reprezentant al Noului Val , realitatea se înfăţişa ca „un pulovăr rupt în coate”. Şi cînd mă gîndesc că la Bucureşti aveam „poeţi” care edificau o „eră nouă”; la Varşovia aceştia spuneau că „se trăieşte din înfrîngeri”, iar „morţii n-au prea multe de spus”. La întrebarea ce-ar fi de făcut, Leszek Szaruga întrevede o singură ieşire: trebuie demascate: „măştile, prefăcătoriile, minciunile”. Suferea reprezentantul Generaţiei ’68, autorul florilegiilor „Şcolii poloneze” sau „Despre totalitarism”, şi el fiu de poet, că „nimeni nu se mişcă din loc// toţi aşteaptă// la ce va fi. (1981). Iar poeţii bătrîni „aşteaptă moartea pe care o cunosc din copilărie”. Ce peisaj trist şi totuşi adevărat.

Fiul altui poet, clasic în viaţă, Mieczysław Jastrun, născut dintr-o mamă poetesă, făcînd aşadar parte dintr-o dinastie de poeţi (toată prezentă), Tomasz Jastrun remarca cum minciuna a trecut sub a trădării ipocrizie, cît timp crucea a înţeles raţiunea de stat, cît timp se încearcă a se dovedi că steaua de la Bethleem a fost roşie şi ea, iar Maica Domnului din Zyrardow ar fi intrat în partid. Vedea poetul Tomasz Jstrun cum, în colivia din aur sau de argint ajunsese să trăiască Vulturul , cel care odinioară şi-a dus veacul prin munţi, şi-a fost veacuri de-a rîndul simbol al Ţării. În colivia în care a fost închis în vremurile din urmă, el s-a transformat în papagal. Sub fardul lui roşu şi sub genele obosite observă „peisajul cioplit din zborul lui de o mie de ani”. Le rămîneau acelor care mai dăinuiau în necredinţa lor îndărătnică să fie aruncaţi bestiilor pentru a-i mistui (1983). Cu timpul angoasa devine şi mai puternică, lumea fiind cuprinsă de teama că a devenit martora unei epidemii din care se nasc monstruozităţi şi despre care ziarelor le este interzis să scrie. Epidemia aceasta ar fi cuprins lumea – exclamă poetul.

Şi iată un alt diapazon al patriotismului: Acum stăm aici// Pentru Polonia// Care s-a dus (1982).

Neîncrederea în orînduirea care a dat călăi bolşevici de talia lui Djerjinski este elocventă şi la alţi poeţi, care remarcă cum criminalul tot criminal rămîne. Colaboratorul apropiat al lui Lenin, hotărîndu-se să plece la ţară, împreună cu fiul, acolo se scufundă în linişte, dorind să fie departe de «foamea actelor comisarilor şi duşmanilor transpiraţi de frică». Pînă la urmă reflexele nu îl trădează, iar cînd pune mîna pe capul băiatului său, întins pe pămînt constată primul kageb-ist: – uită-te Jasiek // ce frumos i-aici //ce linişte // cîţi copaci// pentru spînzurători avem. (1981)

Revenind la frica omniprezentă din deceniile totalitariste, Antoni Pawlak, constata cum diferenţa fricii ajunsese să îi despartă pe oameni.

frica mea este o frică mică

este reală ca ecoul paşilor în noapte

ca sunetul soneriei

are forma unui baston sau a răngii

frica mea mă condamnă să mă învîrtesc

în jurul lucrurilor mici şi primitive

frica ta e metafizică

ca o taină mare

în care-i amplasat Dumnezeul sfîrşitului lumii

şi moartea ta

 

s-ar putea să sune prost, dar uneori într-adevăr

aş vrea să mă pot teme ca tine

 

Şi totuşi nimeni n-avea să surprindă, în 1979, în patru versuri, cum din aplauzele furtunoase ale acelor timpuri (avusese loc un congres al partidului ce guverna ţara), care se transformau în ovaţii, iar delegaţiile participante la evenimentele ce se organizau se ridicau în picioare. Pentru conştiinţa unui poet adevărat aceasta însemna: Finis Poloniae.

 

*

Cel care doreşte să surprindă lirica poloneză, Poezia cea mare poloneză nu poate să nu remarce că aceasta a fost întotdeauna ancorată în realităţi. Acest fapt i-a dat credibilitate, acasă şi în lume. Iar de aici pînă la a fi iubită şi înţeleasă n-a fost decît un pas.

 

 

Leopold STAFF

(1878-1957)

OMUL

Citesc istoria

Şi văd ce-ai făcut

Timp de milenii, omule!

Ai ucis, ai distrus

Şi te gîndeşti necontenit

Cum să faci în continuare

Toate astea

Îndoit.

Mă gîndesc atunci,

Dacă meriţi,

Oare,

Numele să ţi-l scriu

Cu O mare.

 

Kazimiera IŁŁAKOWICZÓWNA

(1892-1983)

DEZRĂDĂCINARE

Rădăcina scoasă din glia neagră

nu grăieşte, e mută ;

nu se lasă smulsă, ci luptă –

pînă ce mîna duşmanului sîngerează.

 

Din nisip – pe mine mă smulgi, rădăcină,

Cîine, pasăre, vînt care şi el veghează.

 

 

Jarosław IWASZKIEWICZ

*** /Pana ţi-e ruptă/

 

Pana ţi-e ruptă, dar încă scrie,

Inima ţi-e atinsă, dar încă bate,

Vocea-ţi strigă… dar nimeni nu răspunde

Iar steaua-ţi luminează pe la spate.

Arborii întunecaţi merg pe-al lor drum,

Teii foşnesc, crengile se vor prăbuşi,

Iar eu stau şi-ascult: al vîntului cînt

Despre ceea ce s-a dus şi nu va mai fi.

 

Şi încă n-am spus ultimul cuvînt.

Ce-am fost aici – cum pot să spun ?

Poate-s o creangă ce s-apleacă la pămînt,

Poate-s o piatră care se duce la fund.

 

 

Kazimierz WIERZYŃSKI

(1894-1969)

CUFĂRUL

Mariei Dąbrowska

În pod doarme întoarcerea

Cufărul în tablă ferecat, valizele,

Întreaga mea patrie,

Paşapoartele, cetăţenia,

Vizele de emigrant.

 

Cuferele, avuţia mea cea mare,

Pe care aici trebuie s-o apăr,

Începutul firesc al necazurilor

Şi sfîrşitul nebuniei.

 

Cufărul copiilor bătrîni famaţi

Gata mai departe de prostii şi de copilării

Păstrează printre cîrpele aruncate

Singurătatea sălbatecului, amărăciunea nostalgiei,

Zdrenţele cele mai disperate.

Urletul cîinilor după meleagurile-mi carpatice,

Spasmul pe care mi-e ruşine să-l recunosc –

Şi mutatul dintr-un loc într-altul.

Din America în Europa,

Din Europa în America.

Cufărul pe umeri îl port,

Gata de drum,

Ţara.

 

Un asemenea bagaj. Un aşa voiaj.

Şi-aceasta mi-e drumul:

Toate punctele cardinale îmi sînt deschise,

De ieşit nu pot ieşi din niciunul.

 

Atît sînt de năucit. N-am nici ce lua.

Nici cu ce-ajunge la capăt:

Podul meu şi-ntoarcerea,

Pierzania şi dragostea,

Pe care nu ştiu s-o ucid

Şi nici n-o pot apăra.

1964

 

 

Julian TUWIM

(1894-1953)

ERRATUM

În viaţa mea s-a strecurat o greşeală înfiorătoare.

Şi de-aici lucruri întunecoase şi texte ambigue.

Te rog să îndrepţi:

De la al patruzecilea an începînd,

Într-un mai, lună apropiată de pămînt,

În loc de fior –

Trebuie scris: amor.

 

Traduceri de Nicolae MAREŞ

[1] Cf. Nicolae Mareş, Tălmăciri, Opera Omnia, TipoMoldova, Iaşi 2015