Ondřej HLOŽEK
Pe (prin) strada Dolorosa
Cine a aruncat plasele în întuneric?
Şi din care stăvilare?
Din acele stăvilare, pe care
Se întunecă.
I
În pragul lumii de oase,
Ce nu se aseamănă. (cu nimeni şi nimic)
***
Prin strada Dolorosa
plutesc nori viorii.
Aşezându-se pe trecători,
sunt plini de apă netransparentă.
Cum e, să fii nevăzut
pe pământ.
Ca un trup de pescăruş aruncat
pe care două perechi de mâini
îl înghesuie în neviaţă.
* * *
Grămezi de trupuri, ale acelora ce n-au reuşit să scape.
Ca o condamnare?
Nu, ca nişte uneltiri ale cerurilor.
Doar moare îndrăzneţ
şi cu gâtul rupt
apelează la iminenţa sfârşitului.
* * *
Te perpeleşti precum o halcă de carne
într-un pat încins,
eşti chiar pe trezite,
însă ochii ţi s-au înnegurat.
Unde ai fost,
că după tine
tot laşi sticle deschise pe rând
şi bucăţi de hârtie cu versuri?
Sunt prea strâmte acele uşi,
Prin care deocamdată nu te pricepi să treci.
* * *
Şi vinovăţia a început
deja cu prima tentă.
Am mers după stele,
au luminat lângă hipogastru –
Ursa Mare era în margine.
Spre dimineaţă mă trezesc
cu teamă,
le tot număr.
Alioth lipseşte. (Alioth e o stea din Ursa Mare)
De la una la cealaltă
şi invers,
dus de mână.
Iar acest fără sfârşit întuneric
mă pune la încercare.
Taina se acoperă
de o coajă
şi nu se preface
în vis.
* * *
Mi-e teamă să mă dezvălui.
Cică e mai uşor decât…
Dansez prin cameră
şi ameninţ ambientul
până la ameţeală.
Mă prăbuşesc şi nu pot respira,
sub năvala vieţii
mi se scurge din gură spumă.
Dar în felul ăsta nu se mai termină,
lipseşte curajul.
Cu plămâni de ciclist
Şi braţe de Koloděj –
– sufletul, spartă
ţeavă de evacuare
* * *
Smuls din vis
vede întunericul monoton,
îl loveşte orbeşte.
Ţipă, că mai vrea
să pipăie maturitatea,
dar n-are cu cine
vorbi despre asta.
Aşa că tace,
şade într-un colţ lângă pat
şi-şi lasă degetele să treacă curgând
prin întunericul monoton.
* * *
Nu mai simt păducelul desfrunzit.
Nu mai disting zâmbetul nepotului
şi foşnetul unei fete colorate.
Mi s-au tăiat toţi
molizii.
Nu mai sunt degetele castelului Vikštejn,
doar pe partea opusă
aşteaptă cineva,
care nu e acolo,
nu stă, nu se mişcă,
dar e mereu acolo,
chemat ca o vrajă.
Calea ce porneşte de la mine.
* * *
[Oamenilor le ţâşneşte din gură
să ne veselim.
Îmi tot sună asta
în urechi.
Nu vreau să-i aud,
nu vor să aibă pe limbă
un blestem,
doar o groapă goală
şi dorinţa de a se asigura,
că nimic,din ce mi au dat,
nu e suficient.
* * *
În fiecare dimineaţă tata
îmi cere un zâmbet.
Iar eu nu sunt în stare să-i zic
Că e ca o umbră de porumbei.
Să nu-şi ia zborul
până ce deasupra patului său
nu vom ajunge la acea poveste,
punem mâinile
şi aruncăm penele
vor fi iarăşi alţii.
* * *
Vânătoare de raţe,
zboruri împietrite,
crăpături goale de ţinte asfaltate.
Pe oglinda apei se perindă
chipuri,
timpul e zăvorât.
Două salturi –
– şi gata viaţa.
* * *
Ţi-am spus:
Nicio şedere
pe raft/poliţă.
Spre râu.
Sub castelul Vikštejn.
Acolo, unde aproape că
ne-am răsturnat
cu barca.
* * *
Te-am găsit,
Doamne,
În acele sfârşituri,
Când drumul s-a frânt.
Aşa de frumos
am rămas unul fără altul
Versiunea în limba română Mircea Dan DUŢĂ