Mircea PLATON

CHIPUL POEZIEI

La alţii

În 1678, la doar câteva luni după ce Milton publicase Paradisul pierdut, John Dryden – cunoscut la acea vreme ca autor dramatic – devine Poet Laureat al Angliei. Milton era un „republican” orb, Dryden era atât de prosper şi de bine văzut încât i se îngăduia să-l împrumute cu bani (500 de lire) pe regele Carol al II-lea. Într-o zi oarecare pentru mulţime, dar suspendată în atenţia istoricilor literari, Milton primeşte vizita lui Dryden care îi cere permisiunea de a-i adapta pentru scenă poemul despre protopărinţi. Adaptarea (The State of Innocence) e încheiată cu puţin înainte de moartea lui Milton, în 1674, şi publicată în 1677.

Un sfert de veac şi o „Glorioasă Revoluţie” (1688) mai târziu, moare Dryden (1700). Se stinge ca Milton, subţiat financiar, preţuit de public dar decăzut din favorurile unui rege, Wilhelm III, puţin înclinat să-şi alambice protestantismul prin versurile unui poet care devenise, din anglican, catolic. Chiar dacă era cel mai mare poet al Angliei, papistaşului Dryden i-a fost preferat Thomas Shadwell, un „True-Blue-Protestant-Poet”. Oferindu-i-se demnitatea de istoriograf regal, Dryden o refuză, neacceptând să jure credinţă noii stăpâniri.

Pope, care în 1700 avea 12 ani, va povesti mai târziu că l-a văzut pe Dryden în Londra. Deşi biografii moderni ai lui Pope tind să pună la îndoială acest lucru, poetul cu gheb teodiceic ţinea la această reminiscenţă.

La noi (ca şi pe la alţii)

Constantin Rădulescu-Motru scria undeva cum, în timp ce-şi susţinea lucrarea de licenţă în faţa unei comisii prezidate de Titu Maiorescu, pe sub geamurile universităţii a început să curgă convoiul funerar al lui Eminescu. Au coborât cu toţii, în frunte cu mentorul Junimii, şi s-au alăturat cortegiului.

Pan M. Vizirescu, care l-a cunoscut bine şi pe C. Rădulescu-Motru, îmi povestea odată că, aflat în refugiu la Iaşi în iarna 1917-18 ca elev al unui liceu militar, a trăit un moment de neuitat. Stătea în spatele şirurilor de soldaţi care străjuiau de-o parte şi de alta strada Lăpuşneanu. Ştia că urma să treacă Regele Ferdinand. Şi erau pregătiţi să-i dea onorul. La un moment dat, dinspre Copou a apărut un domn în vârstă, cu părul alb şi ţinută demnă, deşi uşor adus de spate. Ofiţerul din capul rândului, recunoscându-l, a salutat şi, după el, întreg şirul de ostaşi. Pe strada pustie de ger, privind nedumerit în juru-i, înainta modest nu Regele, ci un scriitor: Barbu Ştefănescu-Delavrancea. „În acele clipe grele pentru ţară”, îmi povestea Pan Vizirescu,”am trăit senzaţia că, pe strada Lăpuşneanu, Barbu Ştefănescu-Delavrancea trece braţ la braţ cu Ştefan cel Mare.”

Când l-am cunoscut, Pan Vizirescu ocupa două odăi într-o casă care fusese locuită de Eminescu. Tot acolo B.P. Hasdeu îşi desfăşurase câteva din şedinţele de spiritism.

Tot de Eminescu se leagă şi celebra amintire a lui Arghezi care, copil fiind, l-ar fi zărit pe poet pe Calea Victoriei, „trecând în adâncă visare”. Ca şi în cazul lui Pope cu Dryden, istoricii literari tind să considere acest episod drept apocrif.

Teatrul memoriei

Dar chiar şi aşa, oare ce-i făcea pe scriitorii de altădată să reţină sau să inventeze întâlnirea unui mare poet? Ce semnificaţie avea pentru un copil (Pope, Arghezi) silueta celui mai mare poet al epocii (Dryden sau Eminescu)? Şi de ce apoi ţineau, după puteri, să îl continue pe acel mare poet?

Dacă nu îi vedeai cu ochii fizici, îi admirai cu ochii minţii. Se ucenicea şi în absolut pe lângă ei. Nu numai pe lângă scrisul lor, ci pe lângă personajul în sine, precum Petrarca pe lângă Sf. Augustin sau Dante pe lângă Vergiliu. Relaţia era cea de la discipol la maestru, de la adolescent la bărbat. Nu dialogai cu o carte, ci cu un personaj care juca în teatrul memoriei.

De ce era important să fi văzut sau să fi conversat măcar o dată cu un mare poet? Ce îţi putea transmite o întâlnire astfel încât să te fi marcat pentru tot restul vieţii? Poate că fascinaţia exercitată de întâlnirea unui poet pe vremuri se datora unui întârziat ecou al vechilor şcoli de sophia unde învăţătura se transmitea „acroamatic” – prin viu grai şi cu întreg trupul (mimica feţei, gesticulaţie, intonaţie). Corpul era o probă a adevărului celor învăţate; înfăţişarea maestrului dovedea validitatea doctrinei sale şi faptul că aplica el însuşi ceea ce învăţa pe alţii.

Poate era o supravieţuire din timpurile poeţilor vates, profeţi. Trupul poetului – scară de ritmuri. Poate puteai să-i furi meseria, care i se citea pe chip, sau versurile care-i curgeau din buzunare. Era cumva doar o superstiţie estetică alimentată de cultul sfinţilor şi-al moaştelor? Se transmitea poezia prin învecinare, ca o aromă? Era arta un „har” care se căpăta prin atingere? Putea poetul, precum regii Franţei şi-ai Angliei, să vindece de scrofule? De scrofulele sterpiciunii sufleteşti poate? De ce fugara ochire a „marelui poet” – de multe ori dezabuzat, nebun sau în zdrenţe – a făcut parte sute de ani din tradiţie?

Ultimele întâlniri

Mă tot frământă întrebările astea de când am aflat că „Dumnezeu a murit” şi că nici arta nu se simte prea bine. „Dumnezeu a murit” răpus de creaturile sale iar autorul a murit ca să lase loc „cititorilor”. Autorul nu mai există. A fost înlocuit de „teorii ale receptării”[1], răpit de „desanturi” literare, dizolvat în „paradigme” care stipulează că cititorul e cel care inventă opera, cel care instituie sens zădărniciilor auctoriale. Autor e oricine şi orice, de la scriitorul care merge cu un metrou, până la mulţimea care se înghesuie în acelaşi metrou şi până la metroul în sine, cu scrâşnetele şi farurile sale. Pentru că literatura nu mai e decât o stare. Un moft psiho-somatic.

Cu înviorătoarea excepţie a lui Nichita Danilov – care alintă în chichiţa sufletului amintirea Magistrului jucând Hamlet cu degetele-i de la picioare – întâlnirea cu un poet modern nu mai stârneşte nimănui nici o înfiorare. Poetul în blugi, cu mustaţă înflorată şi sandale, e banal. Birocrat hippie. Poetul cu lavalieră şi autografe meşteşugite e un caraghios impostor provincial.

Ultimele întâlniri esenţiale par a fi avut loc înainte de naşterea „istoriei contemporane”, adică a timpului definit de o abstracţiune şi nu de o persoană (precum „epoca lui Augustus”, „renaşterea carolingiană”,”secolul lui Ludovic cel Mare” sau „epoca victoriană”). Treptat, de la începutul secolului XX, poetul a încetat a se mai considera parte a unei tradiţii. O dată cu avangarda, poezia spontanee, ad-hoc, devine regula. Poezia care-şi poartă cu sine propria-i dezordine. Poezia care te bântuie ca o stafie; fără de trup prozodic, fără de braţe ritmice. Poezia neîntrupată.

Meşteşugul poetic

Până în pragul secolului trecut, poezia era şi meşteşug. Prozodia, figurile de stil, vocabularul dădeau inspiraţiei consistenţa unui ritual. Asonanţa şi aliteraţia au fost  cândva înlocuite cu rima. Stanţa spenseriană a cedat locul cupletul eroic. Epopeea s-a subţiat în sonet. Şi rondelul, în baladă. Întotdeauna însă, inspiraţia acţiona prin tehnică. Prozodia era baletul ideii care astfel putea dezvălui ceea ce era ascuns şi ascunde ceea ce era prea limpede.

Apoi prozodia a lăsat locul sincerităţii. Atomii poetici nu au mai avut nimic în comun. Doar agitaţia. Tristan Tzara nu semăna cu Gherasim Luca decât prin faptul că operele lor sunt ilizibile. Suflul poetic a refuzat orice alt acoperământ decât spuma propriei învălmăşeli. Poetul modern ambiţionează reducerea realităţii la sine, în vreme ce poetul vechi încerca amplificarea sinelui în realitate. Ispravă pe care o realiza prin prozodie. Ceea ce s-a câştigat în spontaneitate s-a pierdut în amplitudine. Din limbaj public, arta a devenit iconoclastie privată. Şi împreună cu trupul poeziei a dispărut şi cel al poetului.

Pierzându-şi măsura, poezia şi-a pierdut şi autorul. „Rostirea poetică” (poetic diction) era un stoc de epitete, fraze şi rime care validau poezia ca rostire diferită de limbajul cotidian. Uneori această manieră putea fi ridicolă, dar ridica poezia de la statutul de rictus grafic, la cel de elaborată contemplare lingvistică. „Sentimentul”, „geniul”, „ideea” aveau chip prozodic. Şi printre trăsăturile acestui chip intrau elemente tradiţionale şi inovaţii după decorum. Poezia, ca şi neamul omenesc, avea o istorie şi un „cod genetic”. A citi o poezie de la 1700 înseamnă să-i citeşti şi precursorii: „pentru că noi, scriitorii, avem şi noi descendenţa noastră directă şi clanuri, ca alte familii”. A vedea un poet însemna în ultimă instanţă a vedea tradiţia şi chipul poeziei. A te convinge că poezia e întrupare şi continuum. Că nu e doar duh deşucheat, ci împăcare de contrarii. Duhu-îmbrăca greutatea cuvântului. Metrul, rima, tehnica, poate micşorau focul ideii, dar îl şi protejau, ajutându-l să dureze mai mult decât o scăpărare. Poezia intra în firea lucrurilor prin nervurile iambilor.

Parcă din textura artei şi-a oamenilor de-acum lipseşte pelicula de argint care ne transforma în oglinzi. Ne-am întunecat.

[1] Centrul e nemişcat dar mişcă. Scopul hermeneuticii e de a ajunge în centru. Nu de a se mişca, ci de a mişca pe alţii. Exegeza modernă se mişcă, vine cu metode, cu trucuri, se agită, rămânând la margine. Metoda îngreuiază spiritul ca un rucsac. Spiritul trebuie să fie uşor ca să se lase atras de forţa de gravitaţie a centrului nemişcat, care pe toate le mişcă. Agitaţia e a periferiilor. Una cu nemişcatul centru să fii pentru a fi atras de el. “Nu te-aş căuta dacă nu te-aş fi găsit”. Nu poţi intra din exterior în interior. Discursul critic e călătoria spre suprafaţă. Probabil că omul, laolaltă cu literatura, a glisat de la simplitatea iniţială la multiplicitatea categoriilor slabe.  În prima variantă, merge pe un singur drum, urcă, şi vede celelalte drumuri de la înălţime, din piscul unde l-a purtat asceza. În cealaltă ipostază umblă pe toate drumurile, refuză să crească, să aleagă pentru a creşte, pentru a curge. Căutarea perpetuă e semn al orgoliului, al omului care vrea să rămână singur cu sine, care nu vrea să se predea, să se dăruiască niciunui răspuns. Un om care caută şi nu găseşte e un om care se găseşte pretutindeni doar pe sine (îmi vin în minte poeziile lui Chaulieu şi călătoriile romanticilor, eclectismul lor subiectiv, egotist, de oameni care se înclină la templul propriului geniu). Omul modern e omul posibilităţilor, adică al irealului, în vreme ce omul tradiţional e un om al realului, adică al fiinţei.