A deprins iscusinţa repertoriului de agenţi metaforici, în stare să dea strălucire unei compuneri lirice. Susţine că are un străbunic Dosoftei, care l-a învăţat să descînte cuvintele ca pe nişte lebede, dîndu-le drumul sfioase pe albia poeziei. Mai spune că noaptea, în somn, vorbeşte cu poemele, alergînd „cu triunghiul cocorilor” spre stele! Vrea să vadă lumea cu ochiul de beznă al lui Poe, prin care umbrele devin stane ori statui. E convins că misterul cu sămînţa vieţii între sfincşii munţilor e cea care „latinizează” cuvintele noastre din adîncul rostirii. Caută hieroglife în iarbă, prin păduri, prin izvoare, printre „umbre amare”. Şi-a luat mentor un anahoret fidel sfintei Agapia dintre sihle, acolo unde lumea se „înminunează” fără veste, pe Gheorghe Simon, venit şi el ca poet din slova psaltică. Sînt destule elemente care atrag atenţia asupra autorului acestor inscripţii vanitoase – Ioan Ouatu (n. 8 iulie 1954, Bahna. jud. Neamţ), ale cărui cărţi de poezie s-au adunat mai multe la număr: Truda încolţirii (Timpul, 2005), debut, Altare de dor (Timpul, 2006), Rug imperial (Nona, 2007), Gloria liniştii (Timpul, 2007), Scrisori de acreditare (Timpul, 2008), Faguri de lumină (Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2012), Depărtări sfinţite în lacrimi (Fundaţia culturală Cancicov, Bacău, 2017). Învăţător, apoi jurist de profesie. Are un fel de a scrie cu simplitate, molcom, patriarhal, cu unduiri de melancolie şi desinenţe germinale (sămînţă, rod, iarbă, izvoare, fructe, răşină, brazdă), purtat de nostalgia elementarului, fără accente existenţiale majore. S-a ţinut deoparte de coterii şi cenacluri, luîndu-şi monologul pe cont propriu şi mergînd pe materia visărilor sale trăite cu intensitate. Condiţia marginală nu l-a înstrăinat însă de albia poeziei, preferînd efortul de atelier.

Seninătatea din volumul Altare de dor, pasional imagistică, se va extinde în creaţia ulterioară, în susur naturist şi veghe cosmică, reperele acestor notaţii fluente, în gesturi tandre: „Nu te tîngui, pajură,/ creangă melodioasă de tei,/ iarbă ibovnică, nu te mai tîngui/ cînd fumul de jertfă al lutului/ e o punte durabilă între cer şi pămînt…” (Descîntec); „Pe pămînt înfloresc galaxiile/ cu mersul fluid şi vegetal/ acum, în miez de septembrie./ La fereastră, lumina unor ceruri străvechi…/ Încotro te îndrepţi, călătorule?/ Încălţările ţi-au ruginit,/ rămîi să veghezi…” (Seri petrecute cu tine); „Eu sînt ecoul/ dureros al cuvintelor/ rostite la focul de jertfă/ al lunii/ de toţi îndrăgostiţii…// Uneori lăcrimează lumina/ în zori,/ iar fiecare floare din grădină/ se preface într-un înger alb/ urcîndu-mi visul la stele.” (Discurs pentru îndrăgostiţii lumii) Place această diafanitate de stampă chinezească, făcînd mereu caz de oglindirea pură între cer şi pămînt: „Sînt mai tînăr cu cîteva secole/ la ora cînd cerul/ înfrunzeşte de linişte/ mă retrag sub cortul meu/ din ierburi şi luceferi/ din ferigi şi frunze…/ Rămîn licuricii să vegheze/ în armuri de cuvinte…” (În fiecare seară)

Autorul nostru ţine de vîna tradiţiei, cultivă o anume simplitate a imaginii, simbolistica sa trimite spre elementar şi interogaţie pe seama obscurelor pulsaţii ale naturii, preferînd iscusinţe ritualice şi jubilaţii ale sevelor şi rodirii, care întreţin elanul poetic: „În fiecare zi cînd te chem/ îmi înfloresc livezile-n poem./ În reveria primăverii/ lujerii trandafirilor de tine mă-ntreabă./ coruri de îngeri glăsuind/ oli-ola, oli-ola, oli-ola, oli-ola!// Hai, vino să ne logodim/ pe pajiştea albastră a poeziei./ Dintr-un ochi azuriu de fîntînă/ răsar luceferi…” (Înfloresc livezile-n poem) Pe acest versant al firescului , discursul reuşeşte să convingă, să depăşească nota confesiunii vocativ-intimiste care ameninţă cu notaţii desuete, fără o semnificare convingătoare, monologul liric: „Tu cine eşti, Pelerinule?/ – Te prefaci c-ai uitat/ cine sînt?/ Sînt cel care şi-a alcătuit/ trupul şi inima din cuvinte./ Uite, dacă priveşti înainte/ îmi vei silabisi numele/ pe cer/ un arlechin şi un năier.// acum aud la geamuri/ colindele cu lerui-ler/ în timp ce clipele/ se opintesc în hamuri…” (Cine eşti?)

Nu sună deloc rău asemenea inserţii elegiace, care dau într-un fel măsura competenţei imaginare. Sentimentul astralului întăreşte combustia poeziei lui Ioan Ouatu, şi meditaţia sa nu alunecă în gongoric sau în vorbă aridă, oblică, ci pune în valoare un fond afectiv gata să exulte sau să provoace himera înaltului, atinsă de evul destrămării luminii iniţiale şi al extincţiei universale: „Ţi-ai trimis temnicerii/ să vegheze tremurul stelelor/ din turnul de noapte./ Au adus după ei prin iarba amară/ cerul întors pe dos/ şi ţi-au spus că-n temniţe/ lumina e fără rost./ Pe cer nu mai sînt stele/ veghează doar steaua polară/ şi ea, sărmana, trage în iarbă să moară./ Uite cerul smolit/ cum se-covrigă de frig.// În curînd, domnule general,/ condamnaţii nejudecaţi/ vor pieri de-ntuneric,/ iar noi vom sfîrşi de plictiseală…” (Temnicerii) Ne-ar aştepta, aşadar, o apocalipsă umbroasă a plictisului, privind la îndelunga agonie a luminii cosmice. Universul mărunt, de sorginte rurală, este cuprins de metanoia aşteptării, marea spaimă şi speranţă a împreunării lumilor în clipa dilatată a judecăţii din urmă: „Domnilor,/ numai răbdarea aceea bezmetică/ de care acum voi mă-ntrebaţi/ a ajuns la linia de plutire/ pentru un pui de mierlă eretică./ Mai bine rămîneam floare sălbatică/ floare de colţ/ să pot urmări/ prin lentilele ochelarilor mei fumurii/ să pot urmări de-aici/ frumuseţea bobului de rouă…” (Limita răbdării)

Pare o schimbare de registru în zona fragilităţii şi a zădărniciei, care vrea să tempereze în notă gravă uşurinţa versificării şi alunecarea în idilic ieftin, de şezătoare. Îl salvează o idealitate patetică, îndrăznind în metaforă şi recuperînd – atunci cînd intră în ceaţă retorică – memoria genuină a copilăriei, de felul: „iarbă, fecioară, ibovnică/ din cîmpia străbună”; „stelele îmi lăcrimau pe cuvinte”, „nopţile încărunţesc de stele”, „vecia din sîngele macilor”, „bătături de diamante”, „stele fugite din cer”, „razele oglindindu-şi fecioria”; „verbul e un ochi de cerb”, „ţipă în adîncuri rădăcina”, „cad stele pe-acoperişul casei noastre”, „limba noului secol/ garnisită cu viermi de mătase”, „poezia, fulger sub pleoape”, „rătăcit în pădurea din poem” etc. Sînt elemente cu miză imaginară care neutralizează o componentă mimetică, de şablon, peste care nu se poate trece în cazul de faţă. Un leagăn solar salvează fluiditatea emisiei, care „scapă” uneori pauşal, nepunînd mare preţ pe elaborare, pe finisaje. Autorul are însă destulă experienţă textuală şi ştie să dea sensul potrivit poemelor, să le integreze unei unităţi stilistice şi declamative. Dincolo de potrivirea cuvintelor, e vorba de patos şi de simetrii fruste, făcînd cu ochiul spre alambicul modelelor.

Neîndoielnic, în pofida unor ingenuităţi de rostire, Ioan Ouatu se impune atenţiei cu firea sa sensibilă şi lasă o urmă în viaţa poeziei.