Literatura care se naște pe pământul Indiei începând cu mijlocul celui de al doilea mileniu î.e.n. și până la jumătatea primului mileniu al aceleași ere, după năvălirea triburilor ariene peste cele ale autohtonilor din actualul Pandjab, este cea vedică. Termenul veda înseamnă știinţă sau cunoaștere sacră relevată de către ”Cel ce există prin sine însuși”, adică de către ”Brahma sau Spiritul suprem”[1].

Cu toate că textele vedice nu sunt atât de vechi ca cele egiptene sau asiriene, totuși ele reprezintă primele monumente literare ale lumii indo-europene. Limba în care acestea au fost elaborate este sanscrita arhaică sau vedică, unul din darurile cele mai alese prin care zeii indici au răsplătit, chipurile, evlavia și înţelepciunea unor oameni.

Considerată în ansamblul moștenirii literare a Antichităţii, zestrea poetică a vechii Indii este una dintre cele mai bogate și mai fascinante. Observaţia poate fi justificată atât din perspectiva cantităţii și a calităţii materialului păstrat, cât și din cea a înrâuririlor ulterioare ale acestuia asupra religiei, filozofiei și literaturii altor popoare. La rândul său, calitatea textelor nu are în vedere numai valorile artistice ale lucrărilor, ci fidelitatea cu care ele au fost conservate de-a lungul timpului, în ciuda transmiterii lor pe cale orală și în pofida faptului că odată cu trecerea vremii conţinutul acestora a devenit tot mai încifrat. Explicaţia unei atari performanţe rezidă în caracterul lor ”sacru” sau, mai exact spus, în credinţa. că sacralitatea textului nu poate fi menţinută decât prin respectarea riguroasă a ceea ce a fost revelat, adică prin menţinerea neștirbită a cuvintelor, silabelor și chiar a accentelor.

Într-o accepţie restrânsă, Vedele cuprind patru mai culegeri de texte : Rig-Veda, Sama-Veda, Yajur-Veda și Atharva-Veda. Pentru literatura indiană veche, importanţa acestora este identică cu cea a Bibliei din literatura ebraică. În același timp, observaţia[2] că Biblia fi un ansamblu mai bine organizat decât Vedele nu pare să reziste, întrucât filologul francez Abel Bergaigne abordând textul pe temeiul unor procedee formale ”a descoperit criterii numerice care domină atât metrica imnurilor, cât și economia, succesiunea și gruparea lor, stabilind totodată existenţa corelaţiei dintre elementele formale și funcţia magică a imnurilor, întreaga operă fiind dominată, după el, de un formalism sacerdotal”[3].În aceste condiţii, interpretarea unor opere atât de rotunde și de încifrate este departe de a fi încheiată, în ciuda suportului deloc neglijabil oferit de exegeza indigenă.

Rig-Veda este cea mai veche și mai poetică dintre toate culegerile pomenite. Ea cuprinde peste o mie de imnuri dedicate cu precădere forţelor divinizate ale naturii, lui Agni,zeul focului, lui Indra, zeul furtunii și al trăsnetului, lui Varuna, zeul suveran, Somei, băutura sacră etc. Elogiul puterii și înţelepciunii acestora se împletește, la fel ca și în cântecele psalmistului, cu rugămintea de a acorda celor pioși protecţie împotriva tuturor relelor și prosperitate. Pe lângă acestea, Rig-Veda mai conţine și numeroase rugăciuni cu caracter magic, texte dialogate de natură filozofică sau viziuni cosmogonice pline de vibraţii metafizice.

Sama-Veda sau Veda melodiilor nu prezintă un interes literar deosebit, întrucât conţinutul ei, cu excepţia câtorva zeci de strofe, nu diferă de cel al Rig-Vedei decât printr-un aranjament deosebit al materialului, specific compoziţiilor destinate muzicii. Ea reţine însă atenţia muzicologilor prin procedeul de notare a melodiilor, ca și prin faptul că reprezintă cea mai veche muzică liturgică pe care o cunoaștem.

Yajur-Veda conţine formule menite să fie rostite de către preotul care face sacrificiile în aer liber, deoarece templul încă nu exista. Împrumutat în mare măsură din Rig-Veda, materialul său, în cuprinsul căruia proza alternează cu versul, facilitează cunoașterea îndeaproape a cultului vedic.

Atharva-Veda este o culegere de imnuri și vrăji a căror obârșie, mai cu seamă a celor din urmă, este legat de o altă spiritualitate decât cea brahmană. Din aceste raţiuni, textul lucrării nu a fost admis printre cărţile canonice decât foarte târziu. Dintre bucăţile incluse aici, numărul celor care deţin ponderea este constituit de rugăciuni destinate funeraliilor, invocaţii pentru ploaie, pentru noroc, către plante etc.,descântece pentru a câștiga dragoste, ”viaţă lungă” etc. Astfel stând lucrurile, Atharva-Veda este extrem de importantă pentru cunoașterea credinţelor și a superstiţiilor poporului indian din epoca vedică. În ciuda faptului că a fost redactată mai recent decât celelalte Vede, materialul său este, în cele mai multe cazuri, mai arhaic decât cel al Rig-Vedei.

Pe temeiul acestor patru Vede s-a născut ulterior o întinsă literatură exegetică din care fac parte, Brahmana, ample speculaţii privind principiul suprem numit brahman, Aranyaka, texte ale pădurii, menite să stimuleze meditaţia anahoreţilor, și Upanișadele, în care reîntâlnim aceleași mari teme ale Vedelor, însă nu într-un vesmânt poetic, ci filozofic. În consecinţă, graţie dominantei reflexive, gândirea indiană trece acum de la descrierea mitică și interpretarea ritualistă, la stadiul filozofic. Diversitatea fenomenelor lumii, ca și relaţiile dintre om și cosmos, sunt explicate prin identitatea de substanţă dintre sufletul universal (brahman) și cel individual (atman). După numeroase avataruri, depășind contradicţia generatoare de suferinţă dintre eu și lume, sufletul individual se va uni cu cel universal atingând starea supremei libertăţi și dobândind cunoașterea adevărului absolut. Pe scurt, întreaga speculaţie filozofică referitoare la toate aceste chestiuni a fost sintetizată lapidar în celebra formulă sanscrită tat twam asi ”aceasta ești tu, adică, Universul și Brahma aceasta ești tu însăţi”[4].

Operă a unui popor de păstori și agricultori trăind în armonie cu legile și ritmurile universale, Vedele cuprind, ca într-un nucleu, marile focare ideatice în jurul cărora vor evolua morala și metafizica indiană, ”les grands problèmes éternels de l’être et du non-être, de origine des choses, de l’essence du principe divin, de la nature des choses, de l’homme, de l’âme[5].Însă până când vor ajunge să dobândească identităţi distincte în gândirea filozofică, astfel de germeni spirituali vor nutri, mai vădit sau mai difuz, substanţa unei poezii creată de o imaginaţie neobișnuită, capabilă să străbată timpuri și spaţii nemărginite, desfiinţând graniţa dintre animal și om, dintre acesta și zei, spre a cuprinde și a uni totul în imperiul ei. În felul acesta, Rig-Veda devine o vastă panoramă artistică a înseși resurselor creatoare indiene, începând cu reprezentările naive ale forţelor naturii și sfârșind cu cutremurarea gândului în faţa tabloului măreţ al începuturilor ori al altor taine care privesc fiinţa sau universul.

Resortul care mișcă aproape întreaga poezie vedică este, în acest cadru, spiritul religios, însă spectrul monotoniei, care ameninţă mereu din plan secund, tocmai din aceste raţiuni, este anihilat de poezia pe care o infuzează versurilor, la fiecare pas, percepţia proaspătă a lumii. Cu evlavia și recunoștinţa egipteanului care i se închina lui Amon-Ra, indul venerează astrul zilei (Imn soarelui) în ipostază de izvor al vieţii, de energie ordonatoare a Firii și de lumină care risipește negurile din lume și din spirit. Transformându-l, în cele din urmă, în scut împotriva tuturor relelor, care nu pot fi gândite decât ca prelungiri ale întunericului, cântăreţul sfârșește prin a-l implora să-i îndeplinească dorinţele, fapt ce amintește tehnica psalmistului de a alterna lauda cu ruga:

…Lumina ta destramă a nopţilor tărie,

În univers, viaţa, din tine-a izvorât;

Alungă-n lături bezna ce-n noi sălășluiește,

Și foametea și boala și visul cel urât.

 

Prin mersul tău pui lege-n a Firii Rânduială,

Tu cel ce mergi în ritmuri de-a pururi nesmintite;

Noi te rugăm,o,Soare ca dorurile noastre,

Să ni le facă zeii pe toate împlinite…[6]

În același timp, nimbul de glorie în care apărea, în viziunea autorului de Psalmi, înconjurat Jahve, creatorul a tot ce există, îl regăsim radiind în jurul puternicului stăpân al cerului, Varuna, (Lui Varuna), care a revărsat asupra pământului o ploaie de binefaceri :

…Vreau să cânt un imn de slavă, ce-ajungând în cer să-i facă

Bucurie lui Varuna, când la el s-o duce-n zbor,

El, acel ce-a-ntins pământul, cum o piele măcelarul,

Soarele sub pași să aibă pe măsura lui covor.

El a pus în crâng miresme și în cai sirepi galopul,

Lapte cald a pus în vacă și înţelepciune-n om;

Focul soarelui din ceruri l-a răsfrânt în fundul apei,

Și în munte a pus Soma cu plăcutul ei arom.

Înclinându-se cu grijă peste marginile sale,

Peste lume își revarsă vasul greu și diafan,

Rege-al lumii, el stropește din belșug întreg pământul,

Cum o ploaie-mbelșugată orzul semănat în lan…[7]

Însumarea efectelor produse de zorii dimineţii asupra întregii firi se transformă, în cele din urmă, într-o revărsare de încântări faţă de zeiţa Ușas. Constituit cu imagini din sfera obișnuitului, dar din care iradiază strălucire și tinereţe – reflex nedefinit al dorinţei de glorie și nemurire a omului – imnul Către Ușas alcătuiește o pagină de o stranie frumuseţe :

…Strălucind de frumuseţe ca o tânără femeie,

Vine-agale și-nviază tot ce e pe lume viu;

Vetrele se-aprind prin case, întunericul se-ascunde,

Și încet ea luminează tot văzduhul străveziu.

 

Își desface maiestoasă, Universului, în faţă,

Rochia-i strălucitoare, toată aur și culori,

Ea, privirilor minune, ea, a vacilor stăpână,

Ea, a zilei călăuză, când se-arată printre nori.

 

Cum se uită după dânsa, zeii toţi ! Preafericita !

De dârlogi ea stăpânește pe măreţul, albul cal,

Miruită toată-n pulberi de lumini scânteietoare,

Ea așterne peste lume, mândră, vălu-i triumfal.

 

Vino cu ocrotitoarea ta putere și alungă

Orice demon, cu-ale tale sfinte raze aurii,

Fă-ne domni peste-o câmpie năpădită de primejdii,

Cântăreţului de imnuri dă-i belșug și bogăţii…[8]

Desfacerea ”maiestoasă” a rochiei în faţa Universului relevă concepţia vedică asupra iubirii ca act sacru, capabil de a înălţa umanul în sfera beatitudinii. La acest nivel de mentalitate, alăturarea de Cântarea cântărilor se face în modul cel mai firesc.

Însă dincolo de contemplarea fără rezerve a puterilor creatoare și de prosternarea fiinţei umane în faţa acestora, în lirica indiană, spre deosebire de cea egipteană și ebraică, gândul iscoditor, acompaniat de un tumultuos freamăt al simţirii, sapă albii adânci, încercând să închipuie, în desfășurarea unor tablouri ample, străfulgerate de întrebări, starea universului de dinaintea creaţiei.

Neliniștea aceasta a cugetării care înfioară temeliile fiinţei, conferă mitului adâncimi nebănuite, însă marchează totodată și începutul destrămării sale. În aceste condiţii, autorii Vedelor devin primii mari creatori de poezie filozofică, ilustrând marile disponibilităţi ale liricului de a crea sublimul.

Dintre cele patru tipuri de cosmogonii cunoscute de poeţii și teologii vedici, cea care înfăţișează creaţia ”ca o metafizică”[9] a devenit substanţa celui mai cunoscut și mai poetic imn al Rig-Vedei, cel dedicat Creaţiunii (X,129). Potrivit acestuia, obârșiile genezei s-ar afla într-o stare de unitate-totalitate, fiinţă și totodată non-fiinţă, moarte și nemurire, lumină și întuneric, un fel de coincidentia oppositorum, în cuprinsul căreia principiul nediferenţiat, Unu, ”liber sufla, fără suflare”[10]. În ”întunericul învăluit de întuneric” pe sau din această ”întindere nedeslușită de ape”, ”Unul s-a născut prin puterea căldurii”(tapas). Din germenul primordial, Unul, s-a ivit dorinţa (kama) care a fost totodată ”cea dintâi emanaţie a spiritului”, ”aserţiune uimitoare – scrie Mircea Eliade – care anticipează una din tezele principale ale gândirii filozofice indiene”[11].Prima emanaţie (sau sămânţă) s-a divizat apoi într-un principiu masculin și într-unul feminin, în sus și în jos. Lumea reală este deci o emanaţie a puterilor spirituale. Zeii nu au putut să fie cauza creaţiei, întrucât au apărut ulterior. Nutrit cu nedumeriri chinuitoare, care pe parcurs se transformă într-o avalanșă de întrebări fără răspuns, imnul se încheie în același chip derutant, admiţând cunoașterea tuturor tainelor de către stăpânul celui mai înalt cer și respingând apoi și această presupunere:”sau nu știe nici el”. Graţie încărcăturii sale poetice și filozofice, grandioasa imagine a începuturilor de lume va dobândi peste veacuri valori noi în versul eminescian.

Într-un astfel de context, un imn închinat Gândirii umane nu mai are nimic surprinzător. Venerată ca o adevărată zeitate care este invocată pentru a fi binevoitoare omului, gândirea este definită rând pe rând drept ”conscience d’être, moteur d’action, connaissance et volonté, moyen d’appréhender le temps, mémoire enregistrant la science et moyen d’epression, raison dominant la vie[12]…

…La divine qui s’avance au loin lorsqu’on s’éveille

et qui retombe lorsqu’on s’endort

celle qui voyage au loin, lumière des lumièers,

la Pensée :puisse ce qu’elle conçoit m’être propice !

 

Celle par qui les sages, habiles ouvriers,

font leur oeuvre dans le sacrifice et dans les rites

miracle inouï sis au dedans des êtres,

la Pensée :puisse ce qu’elle conçoit m’être propice !

 

Celle qui est connaissance et conscience de volonté,

lumière immortelle dans les créatures,

et sans qui nul travail ne se fait,

la Pensée :puisse ce qu’elle conçoit m’être propice !

 

Celle qui enveloppe  tout ce qui fut, est et sera,

l’immortelle par laquelle on tend

le sacrifice avec les sept officiants,

la Pensée: puisse ce qu’elle conçoit  m’être propice !

 

Celle en qui reposent, stances, mélodies et formules

comme les rais au moyeu du char,

celle en qui est tissée toute la réflexion des créatures,

la Pensée :puisse ce qu’elle conçoit m’être propice !…[13]

Dar după ce materia Rig-Vedei și-a epuizat metamorfozele – după cum am arătat –în cele două culegeri care i-au urmat, Sama-Veda și Yajur-Veda, ultima dintre Vede, Atharva-Veda, revine în albia cântecului înălţând, cu fervoare și forţă poetică, imnuri zeilor și energiilor elementare sau afirmând, în descântece și invocaţii, puterea magică a cuvântului. Un imn închinat pământului, Către Pământ, ce păstrează aproape nealterată imaginea sa arhaică de mamă a toate născătoare, pare crescut direct din sevele acestuia. Cu rădăcinile adânc înfipte în ”puterile” sale ascunse, strălucirea și abundenţa lumii vegetale și animale exală puternic și continuu tăria aromelor lui :

…Mireasma ta în lotuși și-a strecurat suflarea,

Și  chiar în cel albastru cu chipul diafan ;

-Iar el, ce-a fost de faţă la nunta lui Surya,

Păzească-mă de ura vicleanului dușman.

 

Mireasma pământeană s-a strecurat și-n oameni,

– Bărbatul și femeia se-adulmecă viclean,

Se simte și în fiare, și-n cai, și în fecioare,

Și-n elefantul falnic, și-n blândul boulean.

 

Acest pământ și toate miresmele pe care

Le-mprăștie dintr-însul, pe toate eu le-aș vrea,

Să-mi stea în jur de pază, veghindu-mă cu grijă,

Și răul să-l alunge mereu din calea mea…[14]

O raţiune ocultă, întemeiată pe cunoașterea însușirilor miraculoase ale unor ierburi, metale preţioase, lucruri și fiinţe, ca și pe intenţia de a le face active și de a le stăpâni, spre a dobândi satisfacţii de ordin afectiv, biologic sau material, se transformă aproape întotdeauna, graţie ritmului și imaginilor, în poezie naivă și captivantă .Evocarea, bunăoară, în scopuri terapeutice a unui timp primordial (Invocaţie către plante), ce amintește de practicile care aveau loc în unele culturi arhaice, de a recita un mit cosmogonic spre a însănătoși un bolnav, dovedește o reală capacitate a imaginaţiei de a recrea farmecul genezei:

…La început a fost pe pământ

Doar ape și ierburi foșnind

Eu pe astea le-am căutat,

Și când le-am aflat,

Cu ele am alungat

Răul născut din păcat

Și boala aducătoare de jale

Din mădularele tale…[15]

Patima îndrăgostitului din Descântec pentru a câștiga dragostea unei femei, care se vrea cu ardoare împlinită, se exteriorizează desfăcându-se într-o jerbă de imagini pline de parfumul și de otrava ei :

…Sfredelită de dor

Și de chin arzător,

În plâns și-n suspine,

Să te târăști către mine,

Acum, de îndată,

Cu gura-nsetată,

Blând, ca o boare,

Senină, surâzătoare,

Să fii a mea, prea-frumoasă,

Pe deplin credincioasă,

Cu vorba blândă și mătăsoasă;

Să nu te mai doară ce te doare

Și să-mi fii mie ascultătoare…[16]

Nutrindu-se dintr-o mentalitate mai veche decât cea care a creat imnurile dedicate puterilor naturii, poezia aceasta a vrăjilor stă în relaţie cu folclorul și credinţele populare ale prearienilor.

Dezvoltându-se direct dintr-un presupus lirism colectiv primordial, poezia vedică, ca și cea egipteană și ebraică, poartă în mod incontestabil puternicele amprente ale acestuia, în sensul că rămâne reflexul artistic al unui fel de a simţi și gândi al tradiţiei, astfel că elementul personal, atât de caracteristic lirismului care a înflorit mai târziu, este inexistent. Însă ceea ce asigură nota inconfundabilă a liricii indiene – nu numai în comparaţie cu cele menţionate mai sus, dar mai cu seamă faţă de cea elaborată de spiritul grec – este prezenţa cadrului sau a fundalului infinit pe care se proiectează gândurile și sentimentele omului. ”Câtă vreme nemărginirea a fost inaccesibilă spiritului grec, – scria Lucian Blaga – pentru inzi infinitul este orizontul permanent al respiraţiei lor de fiecare clipă”[17].Este, altminteri spus, vorba de percepţia ilimitatului temporal și spaţial care fiind prezentă în cele mai obișnuite momente ale vieţii (întrucât se produce din aspiraţia contopirii sufletului individual cu cel universal) conferă liricii indiene un fior și o dimensiune cosmică. Dar în ciuda fascinaţiei pe care, în mod paradoxal, valorile literare și filozofice ale Vedelor au exercitat-o asupra celor europene, determinându-le să-și definească mai pregnant propria lor identitate, tâlcurile adânci ale acestei poezii, accesibile chiar și altădată numai iniţiaţilor, se aseamănă mai curând cu florile de lotus care se deschid greu din pricina marilor taine pe care le ascund :

…Dar florile de lotus cu nouă uși închise,

Cu trei zăvoare peste, ascund în fundul viu

Miracole, formule și magice-adevăruri,

Pe care doar brahmanii le-nvaţă și le știu…[18]

[1] Theofil Simenschy, Cultură și filozofie indiană, Buc., Ed. Știinţifică și Enciclopedică, 1978, p.31.

[2] Léon Thoorens, Panorama des littératures, Marabout Université, 8,p. 136.

[3] Sergiu Al-George, Cuvânt înainte, la antologia de Imnuri vedice apărută la Buc., Ed. pentru Literatură Universală, 1969, p. 10.

[4] Theofil Simenschy, op.cit.,p.388.

[5] Léon Thoorens, op. cit.,p.140.

[6] Imnuri vedice, Buc.,Ed. pentru Literatură Universală, 1969, p.23.

[7] Idem, p.28.

[8] Idem, p.30.

[9] Mircea Eliade, Istoria credinţelor și a ideilor religioase, Buc., Ed. Știinţifică și Enciclopedică, 1981, vol.I, p.236.

[10] Toate citatele din Imnul creaţiunii (X,129) sunt traduse de Theofil Simenschy. Tălmăcirea integrală a celebrei opere, poate cea mai exactă pe care o posedă literatura noastră, este cuprinsă în cartea deja menţionată la pp.45-48.

[11] Mircea Eliade, op.cit.,p.237.

[12] Léon Thoorens, op.cit., p.140.

[13] Idem, p.139.

[14] Imnuri vedice, p.145.

[15] Idem, p.175.

[16] Idem, p.183.

[17] Lucian Blaga, Trilogia culturii,Buc.,Ed. pentru Literatură Universală, 1969,p.316.

[18] Imnuri vedice, p.154.