DRUMEAG
Crustă de sânge uscat peste rană
mișună licuricii
lumina pulsează și vindecă.
Din oglindă cu ochii tăi mă privesc,
șade cerul proptit pe cupola de ambră
– chihlimbar clar poezia își mișcă oscioarele –
și astfel oglindită-n vederea
ochilor tăi plini de stele
mătase nouă ţese sub coaja zdrelită:
imaculată e cartea tămăduirii…
PASAJ
Sufletul se rupse din carne
și carnea limpede se surpă lin pe dinlăuntru,
ea se topește în cele din urmă
dar el, o! sufletul, grăbitul,
mai zăbovește doar cât să zvânte locul
pe unde își avu neliniștitul vremelnic adăpost
acela inundat de jale-acum
colivia cu zăbrelele frânte
casa părelnică, un colac auriu cu bob de lumină.
El se duse-ntristat și fericit,
cu povară de foc prin ploaia iertării trecu
și încă mai departe purcese…
ÎNNĂMOLIRI
Iată-i! Stăruitori, genunchii însângeraţi ai binelui
ca o casă de pâine rămasă-n privirea cerului
dospind parfumul primilor zori.
Pe aici am trecut cu inima sălbăticită și vie
mușcând smoc de aer crud.
Acum iarba mucegăiește și stă în calea
convoaielor de vorbe scrâșnite,
verdele fraged cândva
se-ntinde păstos înspre mlaștina democratică.
Teamă mi-e deseori când zăresc galeș lucind
viclenia aceluia zornăitor, în colan diafan
atârnat la gâtul adolescenţilor visători.
Discursul curge gros și neșovăielnic
sporind albia de smoală
unde nu se vor mai scălda conceptele limpezi, unde
pentru vecie va putrezi rădăcina iubirii.
(Nuferi de păcură înspre cer s-ar aprinde cerându-și iertare?)
Genunchii arși ai binelui
stăruie vrednici
în lumina de-odinioară.
CE(-MI) RĂMÂNE
Pe sub ape
contorsionat
înaintează umbra mea
și cu mine în spate
pe sub apele dulci
că dulce-i nămolul
și resturile verilor hăcuite –
Sub soare
viermișori de lumină
homunculuși translucizi
iar sub apele cleioase
mai jos
mult mai jos
talpa caselor vechi
unde umbra mea
se desprinde de mine
se lipește
ca o pânză uscată
sub tencuială
ca o apă care-a trecut
și-a mai lucit o clipă infimă
în ochiul spart
al pietrei…
IZBÂNDA
N-am reușit
decât să tai liniștea
cu vorbe vorbe vorbe.
Le coloram uneori,
deveneau semafoare.
Degeaba.
Niciun călător
nu se izbea de lumina lor violentă,
niciun vis nu-și spărgea gogoașa de umbre.
Fără-ndoială. Fără-ndurare.
Îndeobște le slobozeam în lume
așa cum sunt,
ca pe niște pui de arici
moi. Proaspete.
Tot degeaba.
Cine să vadă în transparenţa lor
atât de fragilă,
cine să deslușească zvâcnirea
inimii
gata oricând de marea
ieșire… cine?
DEGRABĂ
Nu vreau să mă îmbolnăvesc.
Solstiţiul îngheaţă fagurii unde
germinează fragede vorbe.
Un chit solzos ţine încheieturile casei.
Dar nările îmi sunt pline
de sânge amar și uscat,
ca un cuptor cu vreascuri în așteptare.
Unde merii au fost tăiaţi
lăstăriră istorii șerpoase.
Numai ţiglele dispuse disciplinat –
aripi gata să se ridice…