Antonio NAZZARO

S-a născut în 1963 la Torino, este traducător, poet, ziarist şi mediator cultural. Trăieşte la Caracas (Venezuela). Din 2008 este coordonatorul Centrului Cultural Tina Modotti. Dintre operele sale amintim Odore a Torino-Caracas senza ritorno, Ed. Arcoiris, 2013 şi Appunti dal Venezuela. Vivere nelle proteste, Ed. Arcoiris, 2017. Textele traduse în limba română sunt inedite. Colaborează cu multe publicaţii literare din Italia şi din America de Sud.

 

pictez aerul cu vorbe de fum

ca pe amintiri cu miros înţepător

şi mângâieri cu unghii murdare

care zgârie feţe de polaroid

aproape boţite

ca ridurile de pe mâini

şi pungile de cumpărături de sub ochi

pline de ani fără bonuri de reduceri

din discounturi de periferie

ţigara arde degetele

sa ne amintească timpul

 

***

tăcerea

atâtor limbi

privirea

atâtor orizonturi

singurătatea

fiecărui loc

să mesteci pământ şi apă

să fii emigrant

nu are sfârşit

 

***

aş vrea să am o privire

pentru fiecare gest al tău

să-ţi însoţesc curbarea gâtului

cu aplecarea privirii

acea ondulare a buzelor

odată cu împreunarea ridurilor pe frunte

acea privire care are un nume

de furat într-un sărut

***

de dragoste tu eşti

poezia aceea

frumoasă

pe care nu mi-o amintesc niciodată

şi pe care trebuie s-o inventez

de fiecare dată

când te văd

 

***

în iubire între

a avea şi a nu avea

rămâne

o tăcere extrem de atentă

 

***

din singurătate beau

dimineţile liniştite

şi nopţile înstelate

în faţa scaunului gol

şi ochelarii fără ochi

 

să amintească cuvinte

nespuse

 

***

Oh, iubire dacă aş putea

să-ţi deschid această durere

şi să-ţi arăt monştrii

care devorează

orele mute ale nopţii insomniace

care sfâşie

de nelinişte aerul

care lasă o suflare de apă

care îi ia

cuvântului sunetul

care nu ştie să spună

ajută-mă

 

***

nu vom avea cărţi

cu care să ne îmbrăcăm

nici cuvinte

să ne spunem

goi şi tăcuţi

ca poezia

 

***

am în buzunar

o dimineaţă de pâine

un parfum de nou

şi pe tine care abia te zăreşti

 

 

Luigia SORRENTINO

Luigia Sorrentino s-a născut la Napoli, trăieşte la Roma şi este ziaristă la RAI. Conduce primul blog pe care RAI l-a dedicat Poeziei pe site-ul Rai News 24. A publicat următoarele cărţi de poezie: C’è un padre (Manni, 2003; La cattedrale (Il ragazzo innocuo, 2008),  L’asse del cuore («Almanacco dello specchio» Mondadori, 2008), La nascita, solo la nascita (Manni, 2009); Olimpia (Interlinea, 2013); La necessità în Quadernario di Poesia îngrijit de M. Cucchi, (LietoColle, 2015); Olimpia, (Recours au Poème Editeur, 2015), traducere de Angèle Paoli; Inizio e Fine, (I Quaderni della Collana Stampa2009, Varese, 2016), Figure de l’eau/ Figura d’acqua, ediţie bilingvă, acuarele şi peniţe de Caroline François Rubino, traducere de Angèle Paoli, (Paris, Al Manar, 2017). Poeziile traduse în limba română fac parte din volumul „Olimpia”.

 

ea a rămas acolo

slabă lumina iradia

cu ochi enormi ultima

dată el o privea

părăsea

şi se simţea părăsit

în adâncul stabil al privirilor

 

frumuseţea aceea care se aşază

cădea din iris

reînnoindu-se în ea

îndepărtându-se de ea

 

***

pragul era ceea

ce nouă ne-a fost necunoscut

pentru mulţi ani

precum lucrurile

care se învechesc şi se anulează

 

apoi ceva chemă

grăbit şi mut

lăsă şi pe alţii să afle

 

– suntem cel care pleacă

avem picioarele lui

spinarea, mersul rapid

urma salutului

suntem cel care se îneacă

la un pas de noi

 

***

ni s-a dat forţă supraomenească

am înfruntat adversari teribili

ridicând acoperământul

am revărsat peste lume

guri uriaşe de tenebre

 

– ne-am întors ca să dispărem

să tulburam adâncul.

 

***

enorm timpul sprijinit

de pereţi

 

fresce se desprind de fundal

în rama în mişcare

resturi de decoraţiuni

coloane care au fost foarte înalte

porţi aurite înălţate

închise

muntele

în adâncul acela de eternitate

a rămas în aşteptarea umbrei lor

 

***

ca pântecele care se pregăteşte

să redevină străin la fiecare flux

în grădina de măslini lăsat orice bun

ea spuse

ia-mă cu tine pe lac

apoi văzu tânăra îndreptată către ea

cum o îmbrăţişa de multe ori

nu mai văzu nimic după aceea

doar un surâs luminos

o mulţumire

 

***

acum ca un trunchi vocea

ne străpunge inimile

şi le măreşte, în tot ceea ce suntem

în mijlocul stejarilor şi măslinilor

în tot ceea ce am fost

în vânt, din ramuri de trandafiri înrudite

îşi strigă copiii

se aşază pe frunzele de acantă

venind către noi la întoarcere

 

***

chipul se profilează

chipul care am fost este instinctual

încarnat în ritul care se consumă aici

în consolare am venit

i s-au transformat ochii când a cerut

viaţa eternă

tinereţea i s-a stins

a devenit un greiere

apoi doar o voce, o suflare

a devenit

 

***

soarele în urmă şterge

chipurile noastre

venim de prea de departe

în timpul coborârii

la intrare

coloane înalte ne-au cuprins

în braţele lor

 

simultană suprafaţa

mişcarea în jurul propriei

axe, în rotaţie

 

amplorii

îi oferim suflarea moale aici

frumuseţea care ne-a fost luată

în lumina inexorabilă

a stingerii

 

***

lumina se împrăştia,

cădea masa corporală

sprijinită de densitatea picăturii

el era acolo pe hotarul său

transformarea a fost o dispariţie

arbitrară

din adâncul vântului se descătuşa

târând în afara lui

ceva ce se arată încet

 

astfel în el

ceea ce vine în mod repetat

îi intră în privire

 

în răzvrătirea împotriva nebuloasei

deveni briza întinsă pe apă

în ea se zdrobi pierdut

în limpezimea care se deschidea

în faţa ei se lăsă căzând, în cele din urmă

Hyperion

 

Prezentare şi versiunea în limba română: Eliza Macadan