Marius Chelaru: Dragan, vorbeşte-ne puţin despre tine, despre rădăcinile tale, anii de şcoală şi studii.

Dragan Ristich: M-am născut în 1948, în Niš, cel mai mare oraş din sud-estul Serbiei, fosta Iugoslavia. Am absolvit şcoala elementară, gimnaziul şi apoi secţia de limbi germanice la Liceul Pedagogic din Niš, apoi facultatea de filologie, la Universitatea din Belgrad (secţia germană). Apoi am obţinut o diplomă de studii postuniversitare în lingvistică la Belgrad. Sunt interesat de limbile străine (engleză şi italiană), dar şi de traducerile literare. În stagiatură a trebuit să lucrez în marea fabrică de camioane din Priboj (FAP), ca translator tehnic (trei ani), dar apoi m-am întors acasă la Niš, unde am fost profesor de limba germană în multe şcoli şi gimnazii, dar şi la Facultatea de Inginerie a Universităţii din Niš (40 de ani, acum sunt pensionar). De la început am fost interesat de poezie şi proză scurtă. Uneori scriu acum poezie, dar obişnuiam să traduc versuri (Erich Fried, Sara Hirsch, Herta Kräftner, Ingeborg Bachman, Jürgen Theobaldi…) şi proză scurtă de autori germani. Astfel au apărut antologiile mele: Proză scurtă austriacă (Editura Gradina, Niš, 1984), Proză elveţiană (Gradina, Niš, 1985), Antologia celor mai scurte proze germane – 150 din cele mai scurte proze scurte în 150 pagini, secolele XVIII, XIX, XX (Belgrad, Orbis, 1995), Proze despre Herr Keuner – Bertolt Brecht (Orbis, Belgrad, 1994, şi Geopoetika, Belgrad, 2012). Am tradus Însemnări din 1992-93 – ale deţinătorului Premiului Nobel Elias Canetti − scurte notaţii, gânduri şi aforisme. De atunci am scris şi eu aforisme, am şi publicat două cărţi de aforisme: Gânduri şi negânduri/ (Sveti Sava, Belgrad, 2008) şi Sub linie, (Sven, Niš, 2012).

 

M.C.: Am constatat că în ţările din zona ta există o apetenţă pentru aforism, sunt reviste care publică, apar cărţi. Mă gândesc în acest moment, de pildă, la Djurdja Vukelic Rozici, din Croaţia sau Sabahudin Hadzialici, din Bosnia, şi, acum, iată, discutăm amândoi despre asta. Există o istorie mai veche, şi de unde vine asta, sau e ceva nou în zonă?

D.R.: Acest gen literar, aforismul, a fost foarte popular în fosta Iugoslavia. Era o invitaţie la revoltă pentru a nu deveni blazat/ deviat politic şi social, a nu accepta convenţionalismul. Autorii de aforisme sârbi au fost faimoşi în lume în anii 90 (Baljak, Čotrić…), pentru că foarte mulţi oameni au avut în aforism singurul refugiu împotriva regimului Milošević. Acum, în Serbia, Bosnia şi Macedonia ţelul autorilor de aforisme constă în diagnoza şi, eventual, tratarea situaţiei sociale, politice şi economice. Regiunea noastră e foarte vulnerabilă, şi, de aceea, aforismul este în elementul lui. Avem secţiuni pentru aforisme în multe reviste literare, una specială pentru asta Jež (Ariciul) şi multe reviste pe net: Etna, Šipak şi Nosorog, în Republica Srpska. Desigur, tema aforismului poate fi (cum e şi în cărţile mele) relaţia bărbat-femeie, căsătoria… În orice caz, satira şi ironia se bazează pe figuri de stil: paradoxul, hiperbola, antiteza, paralelismul… Şi tocmai astea, să o spunem, sunt interzise în haiku (poate figurile „ascunse” sunt permise). Ca redactor şef la „Haiku novine” am avut cazuri în care autorii au trimis haiku (5-7-5) cu un conţinut aforistic şi, sigur, nu le-am publicat. Haiku are propriile reguli. Scurtimea nu este cel mai important lucru.

 

M.C.: Dragan, ai publicat mai multe cărţi, ai tradus poemele altora (apropo, cum ai ajuns să studiezi germana?), ai apărut şi în română, în reviste din România – parte le-am tradus şi publicat în cele din oraşul meu, Iaşi –,  în diverse antologii de peste hotare Când anume ai început să scrii haiku/ lirică niponă şi care au fost primii tăi paşi în domeniu?

D.G.: În şcoala elementară şi cea secundară era regula în fosta Iugoslavia ca să studiezi o singură limbă străină (rusa, germana, franceza sau engleza) şi eu a trebuit să învăţ germană. Dar limbile străine mă interesau, aşa că am luat lecţii particulare de engleză. La facultatea de filologie am studiat (exceptând germana şi literatura germană) engleză şi italiană, şi am avut şi cursuri de franceză, de asemenea, astfel, acum, traduc haiku din germană, engleză, italiană, franceză şi bulgară. Am tradus în germană cărţile de haiku ale celor mai buni autori sârbi: Crosswinds (cinci autori) 2003. Shift of the Moon, haiku de Verica Živković (2004), Distant Birds, (cinci autori), 2007, Doar o zi obişnuită (cinci autori), 2008, 88 images from Life, de Lidia Marković Rosati, 2011, Oraşul diavolului, de Dragan J. Ristić, 2011, The Red Poppies, de Smajil Durmišević, Zenica (Bosnia), 2015, Drumuri îndepărtate, de Radmila Bogojević, 2017.

Dar, de fapt, am folosit pentru a ieşi în lume mai ales engleza, mai ales la festivalurile de haiku (Slovenia, Bulgaria, Germania, Lituania…). Antologiile în limbi străine şi în sârbă în care am fost şi eu selectat erau, de asemenea, în engleză (Haiku World, de William J. Higginson, USA, 1996, The leaves are back on the tree, de Zoe Savina, Grecia, 2002, Shadows of Chestnuts, antologie de haiku sârbesc din a doua jumătate a secolului 20 până azi, de Aleksandar Pavić, Novi Sad, 2012, Haze light, World Haiku Anthology, de Dejan Bogojević, Valjevo, 2014), The Light singing, antologia bilingvă internaţională de haiku (română şi engleză), de Olimpia Iacob şi Jim Kacian, România, 2014, A Vast Sky, de Bruce Ross, USA, 2015.

Am început să acumulez cunoştinţe despre haiku la începutul anilor 90 ai secolului 20. Primele cărţi de haiku care a apărut la Niš au fost scrise de Jasmina Prvulović, Dimitar Anakiev şi Radomir Videnović. Sub patronajul Societăţii Literare „Filip Višnjić“ (Slavoljub Obradović, Jasmina şi Slavoljub Prvulović în 1993 şi 1994), un concurs şi un festival de haiku au avut loc la Niška Banja şi au fost publicate două selecţii după concursuri. În iunie 1992 a luat fiinţă un club de haiku în Niš, iar în octombrie a aceluiaşi an unul în Belgrad, de asemenea (ambele cu acelaşi nume „Shiki“). Prima antologie de haiku iugoslav Leptir na čajniku (Un fluture în ceaşca de ceai) şi prima privire de ansamblu asupra poeziei haiku scrisă de autori nativi, care include creaţii a 400 de poeţi, a fost publicată de Milijan Despotović, în 1991 (Požega, Serbia). Prefaţa, scrisă de Kayoko Yamasaki Vukelić[1], discută poezia haiku şi poeţii dintr-o perspectivă diferită faţă de opinia care era până atunci în regiunea noastră: „Poezia lor nu este o simplă descriere a unor fenomene naturale, peisaje; nu e impresionistă, ci simbolistă, pentru că fiecare simplitate este personificarea a ceva etern… Pentru ei, natura reprezintă un simbol al fiecărei vieţi”.

Asta a fost o perioadă a „incubaţiei” mele cu haiku. Am început în haiku scriind mai ales sub influenţa cărţilor teoretice ale lui Vladimir Devide (1925-2010), şi primele trei poeme haiku publicate au fost în „Haiku novine” (nr. 3, octombrie 1994); în octombrie 1993 Clubul de haiku din Niš şi Dimitar Anakiev au lansat revista specializată de haiku  „Haiku novine” (Haiku newspaper), care a supravieţuit până azi şi are o reputaţie în lume. În anul 1995 un haiku al meu a primit „Honorable Mention” la „8th Haiku Award”, în Odžaci (acest prim festival de haiku şi premiu există în Serbia din 1987) şi în acel an a apărut prima mea carte de haiku Din jurnalul unui haijin (Prosveta, Niš, 1995). În aprilie 1996 am devenit redactor şef la „Haiku novine” (cel mai recent număr a apărut în decembrie 2016 – a douăzecea aniversare!)…

În general, perioada anilor 1990 a fost una grozavă pentru haiku: apariţia de noi reviste, newsletters, concursuri de haiku, cluburi de haiku, un număr mare de apariţii de cărţi de haiku şi primele cărţi de tanka, numeroase premii la competiţiile internaţionale, şi toate astea în pofida destrămării fostei Iugoslavia, războiului civil, sancţiunilor economice impuse Serbiei …

 

M.C.: Am fost de mai multe ori în ţara ta, ştiu despre activitatea mai multor poeţi de limbă sârbă, parte i-am tradus şi publicat în România (în reviste ca: „Poezia”, „Kadō”, „Carmina Balcanica” ş.a.) şi am putut observa felul lor de a scrie. Să vorbim şi mai în detaliu despre istoricul preocupărilor în acest domeniu din ţara ta. Cum a fost înainte şi după 1989? Ce societăţi de haiku funcţionează acum şi, după ştiinţa ta, cam câţi autori reunesc?

D.G.: Prima notaţie despre haiku ar putea fi regăsită într-un eseu intitulat „Јapansko pesništvo autora Моtojozi Sezoa“ („Poezia japoneză a autorului Motoyoshi Sesho”), apărut în 1895, în jurnalul sârb Brankovo kolo (Branko’s Round/ Cercul lui Branko).

Unul din cei mai importanţi scriitori sârbi ai secolului XX, Miloš Crnjanski (1893-1977), a publicat antologia Pesme starog Japana (Poeme ale vechii Japonii) în revista literară „Letopis Matice srpske” („Cronica Matica Srpska”) în 1927, şi, un an mai târziu, carte separată (Belgrad, Sarajevo). Pentru redarea poemelor, Crnjanski a folosit texte în germană, franceză şi engleză. În ce priveşte antologia lui Crnjanski de poezie japoneză, o cunoscută poetă sârbă, Isidora Sekulić (1877-1958), prima femeie membru a Academiei de Ştiinţe şi Arte a Serbiei, a scris un articol pentru numărul din 1928 din Srpski književni glasnik („Gazeta literară sârbă”) în care şi-a demonstrat inspiraţia poetică şi deschiderea similară cu a lui Crnjanski, susţinându-i traducerea şi efortul avangardist. Oricum, ca şi Crnjanski, I. Sekulić nu şi-a ascuns un oarecare scepticism despre perspectiva poeziei haiku. Judecata ei asupra „fragmentării ideologice şi senzaţionale a haiku-ului” a contribuit mult în inducerea în opinia unor critici sârbi că haiku „nu e destul de serios ca să păstreze un spirit critic.”

Dar primul autor de haiku sârb este considerat Milan Tokin (1909-1962), din Vršac. Manuscrisul lui încă nepublicat conţine 102 de poeme haiku, cel mai probabil scrise în anii 1940. Înţelegerea lui Tokin despre haiku este solidă, fapt evident din cele mai multe din poemele sale de acest tip.

Profesor universitar, translator şi poet din Novi Sad, Aleksandar Nejgebauer (1930-1989) a semnat primul volum de haiku în sârbă, intitulat Haiku. El şi-a structurat cele 190 de poeme în liniile modelului clasic japonez şi al anotimpurilor: vară, toamnă, iarnă şi primăvară.

În 1993 a fost tradusă/ publicată prima carte a unui singur autor japonez de haiku (mică şi ca dimensiuni, şi în ce priveşte circulaţia): Santoka Taneda (1882-1940), Pesme samoće (Poeme ale singurătăţii), selecţia şi traducerea de Dimitar Anakiev (Niš, 1993). Alegerea lui Taneda nu e accidentală, pentru că este un autor major în haiku jiuritzu (stilul liber) şi fondator al haikuului internaţional. În 1997 Vid Vukasović a lansat primul jurnal sârb online de haiku, „Petala curcubeului”, dar a ţinut până în 1998. În 2003 Saša Važić a lansat un jurnal haiku bilingv, sârbă-engleză, specializat pe haiku, Haiku reality/ Haiku stvarnost, încă activ.

Primele colecţii de tanka sârbe au fost publicate în anii 1990 (poate sub influenţa cărţii de tanka a lui Machi Tawara, Salad Anniversary, tradusă din engleză de Dragoslav Andrić cu titlul Praznik salate (Kruševac, 1991). Aceste cărţi conţin mai ales haiku şi tanka la un loc: Milutin Đuričković, Narandža u vrtu (Orange in the Garden, 1992), Mirjana Šulja, Plameni nemiri (Flaming Unrests, 1993), Dušan Vidaković, Ekstrasistola (Extrasystoles), 1994), Jasmina Prvulović, Vake (Waka, 1995)…

Anii 90 şi trecerea în noul mileniu, aşadar, au cunoscut o realizare deosebită în domeniul haiku nu doar în Serbia, ci şi în diaspora sârbească. Profesor doctor Dušan Pajin a sugerat că trei motive au stat la baza acestei penetrări intense a haikuului în regiunea noastră: primul, „revenirea unui vechi vis poetic, că toţi scriu poezie”; al doilea, „împlinirea unei aspiraţii pentru exprimarea individuală şi recuperarea reflexului periclitat de a observa natura şi oamenii din jur”; şi al treilea, „că forma scurtă corespunde spiritului vremurilor noastre”.

Multitudinii de scrieri haiku din anii 90 i-au urmat câteva antologii publicate la începutul secolului XXI (editori: Dejan Bogojević, Ljiljana Marković, Milijan Despotović, Milutin Đuričković, Aleksandar Pavić, Saša Važić…). A doua decadă a secolului XXI am început-o cu o stabilizare a trendurilor de dezvoltare, o uşoară stagnare. Cluburile şi asociaţiile de haiku mai sunt active doar în Belgrad. În ce priveşte festivalurile, numai cel anual de la Odžaci a supravieţuit (activ din 1987); şi revista „Haiku novine” a intrat în al douăzecilea an al existenţei, iar „Haiku Reality/ Haiku stvarnost”, online, bilingv, în sârbă şi engleză, îşi continuă activitatea.

Haiku, ca o formă literară stabilită e pe deplin „aşezat” în Serbia, dar fără vreo asociaţie sârbă de haiku oficială. În 2000 Milenko D. Ćirović Ljutički a lansat revista Osvit (Daybreak), publicată anual de atunci, ca şi cea a Asociaţiei de Haiku A Serbiei şi Muntenegrului, ca şi Bilten (Newsletter) a aceleiaşi asociaţii (2000 – 2014.), în vreme ce Dejan Bogojević a lansat revista Cvet šljive (Plum Blossom, 2005-2008) şi a fondat Societatea de Haiku a Serbiei. Nici una dintre organizaţii nu a avut un număr mare de membri sau vreo influenţă semnificativă. Doar clubul belgrădean „Shiki“ a supravieţuit până azi.

 

M.C.: Şi, legat de asta, vorbeşte-ne şi despre piaţa revistelor/ editurilor în general, în Serbia, şi să punctăm câteva detalii despre cea legată de lirica niponă în special (şi ce loc are lirica niponă în celelalte publicaţii şi reviste literare din ţară). Şi, aici, evident, şi despre „Haiku novine”.

D.R.: Prima revistă sârbă specializată de haiku, Paun (Păunul), a apărut în primăvara lui 1988. Sediul ei era în Požega, şi board-ul editorial, mai puţin editorul, Milijan Despotović, era compus din autori de haiku acum faimoşi: Vladimir Devidé, Slavko Sedlar, Aleksandar Nejgebauer, Dragan Jovanović Danilov, Boro Latinović… A fost prima revistă cu ritm sezonal de apariţie, atunci mai puţin întâlnit, şi de fost aşa pentru douăzeci de ani. În afară de haiku a publicat eseuri, critică, recenzii şi traduceri din autori străini.

În anii 1990 erau multe reviste şi „foi” de haiku: Listak (Leaf, editori: Nada Zlatić Kavgić şi Bogdanka Stojanovski, 1993-1998), Haiku pismo (Haiku Letter, Novi Sad, ed. Nebojša Simin) au fost publicate din 1995 în 2001, Haiku informator (Novi Sad, editori: Nebojša Simin şi Zoran Doderović) din 1997 în 2002, Lotos (Lotus, Valjevo, ed.: Dejan Bogojević) din 1998 în 2002, Haiku moment (Novi Sad, ed. Zoran Doderović) din 1998 în 2003, Haiku ogledalo (Haiku Mirror, Novi Sad, ed. Branislav Đorđević) din 2000 în 2002.

În 1993 Dimitar Anakiev şi artistul grafic Slavoljub Stanković au lansat revista specializată de haiku „Haiku novine”, care şi-a dobândit în timp reputaţia în lume, supravieţuind până azi. La început a apărut bianual, iar în anii recenţi odată pe an, dar cu un număr de pagini în creştere şi multe secţiuni noi (am fost redactor şef din 1996, cu mari probleme financiare: uneori revista era susţinută de oraşul Niš, alteori de republică, dar mai ales de donatori). Această revistă internaţională de haiku publică haiku, senryu, haibun, renga, tanka (waka) haiga, articole teoretice, eseuri, interviuri, maeştri japonezi clasici/ contemporani, rezultate ale concursurilor de haiku din toată lumea, haiku scris de copii, anecdote zen, bibliografie haiku (cărţi noi, periodice şi antologii din Serbia)… Toate cu grafică clasică japoneză (şi haiga) şi grafică sârbă modernă. Haiku de peste graniţe e în limbile native, cu traducerea în sârbă. Tema în fiecare număr e ceva curent sau educaţional.

Autorii de haiku au probleme în publicarea creaţiilor lor în reviste literare/ jurnale. Pot publica ici-colo, dar mai ales dacă sunt deja autori cunoscuţi. Anul trecut am publicat un ciclu haiku despre migranţi în revista literară Riječ (Cuvântul) – Brčko (Bosnia), un ciclu de călătorie în Sent (Novi Pazar, Serbia), 24 de haikuuri în jurnalul literar bulgar Slovoto (Cuvântul). Cred că şi acesta e un succes pentru lirica niponă, de asemenea.

În anul 2016 o foarte importantă antologie CAT PAINTERS – An Anthology of Contemporary Serbian Poetry (71 de autori) a apărut în SUA: pentru prima dată în poezia sârbă antologiile au prezentat autori de haiku (Saša Važić, Dragan J. Ristić şi Verica Živković). Un citat din Introducere: „Taking their lead and Asian influence instead, another group of poets write haiku…”. Jerome Rothenberg spune despre carte: „ce făcut Dubravka Đurić şi Biljana Obradović (editorii) în Cat Painters înseamnă să produci o antologie ca o antologie-ca-un-asamblaj, o compoziţie dinamică care oferă prin substanţa ei o nouă poezie şi poetici care pot acum îmbogăţi propriul nostru sentiment despre ce este posibil în poezie. Şirul acestor poeme prezentate aici este remarcabil, un adevărat moment de avangardă ca o reflectare a vremurilor tulburi din care vine.”

 

M.C.: Cum privesc în Serbia scriitorii, criticii, managerii revistelor şi editurilor lirica niponă? Din ce ştii tu, cam în ce tiraje apar cărţile de lirică niponă în Serbia, ale autorilor sârbi dar şi străini, şi cam câte titluri anual, aproximativ? Cum sunt receptate pe piaţă?

D.R.: Editurile sârbe au editat doar traduceri ale marilor autori japonezi de haiku (Basho, Issa, Busson), de waka (Saigyo, Machi Tawara). Editorul „Tanesi” este mai ales cunoscut pentru temele japoneze: romane (Yukio Mishima, Kenzaburo Oe, Joko Ogava, Hiromi Kavakami, Natsume Soseki, Haruki Murakami…), antologii de proză, comics (manga), cărţi despre Japonia, dar şi autori de haiku: Matsuo Basho, Josa Buson… De exemplu, sunt două versiuni de traducere după Basho, Drumul îngust spre îndepărtatul nord (1994, tr. Dejan Razić, şi 2012, tr. Hiroshi Yamasaki Vukelić).

Oricum, cărţile autorilor sârbi de haiku apar, în general, la edituri mici, finanţate privat, cam în 100-200 de exemplare, dar în fiecare an înregistrăm în „Haiku novine“ (la „bibliografie haiku”) cca. 20 de titluri de cărţi de haiku, haibun şi tanka (de pildă, eu am editat în 2013 The Way of Sunflowers, 222 Tanka – Waka, Sven, Niš).

Zece cărţi cu haikuurile mele au fost publicate, în 200-300 de exemplare, şi cititorii au fost mai ales autorii de haiku din Serbia şi din regiune. Ce mai recentă carte a mea de haiku a fost a treia cu titlul Obznanjeno (Deja publicate/ Adnotate). Intenţia mea este să am cărţi de haiku şi alte forme japoneze care au fost deja publicate în reviste, online, antologii, selecţii, şi premiate la competiţii, din toată lumea, şi în multe limbi. (Adnotate 3, haiku, senryu, tanka, haibun, haiga, 2011-2016 – Sven, Niš, 2012)

Această producţie bogată de haiku sârb nu a fost însoţită de un adevărat interes al criticii literare, asta e, criticii nu arată un interes adecvat pentru haiku. Excepţie face un studiu extensiv despre haiku, Gost sa Istoka (Un oaspete din Orient, Niš, 1996), al profesorului Živan Živković (1952-1996). El a făcut o analiză a acestei forme literare folosind o metodologie adecvată, cum s-a făcut şi cu alte forme din literatură. La el, importantă pentru a pătrunde în  poezia haiku nativă este cartea lui Nebojša Simin, Haiku nestašna pesma (Haiku, un poem jucăuş, Novi Sad, 2000), care abordează o privire generală teoretică asupra aspectelor legate de haiku în Serbia. Autorul notează punctul de contact între haiku şi filosofia şi arta occidentală contemporană.

 

M.C.: De la hokku la haiku, apoi de la kigo la keywords… Şi drumul până la kigo, din câte ştiu, este o poveste în sine până ce a fost consfinţit (după unii impus) de Otsuzi Ōsuga, la fel şi kidai (impus, pentru haiku, de Hekigotō Kawahigashi în 1907). În perioada Edo se discuta despre ki (anotimp) sau ki no kotoba (cuvinte sezonale/ cuvinte ale anotimpului). Unii au spus că, de fapt, când discutăm despre Bashō sau Issa, aplicăm aceşti termeni gândindu-ne la hokku. Internaţionalizarea haiku a creat premizele pentru lărgirea cadrului discuţiei. Opinia ta despre kigo şi keywords este ştiută deja. Totuşi, te rog să discuţi conceptul pe scurt, şi în ideea că sunt voci care consideră că dacă dăm deoparte kigo şi kidai dispare şi „spiritul haiku”.

D.R.: Cel mai mare poet haiku, Matsuo Basho (1644-1694) a separat hokku, construcţia poetică în 5-7-5 silabe care erau prima strofă din renga (haikai no renga), susţinută de imagistica naturi, dar haiku modern a fost iniţiat de Masaoka Shiki (1867-1902), care a creat cuvântul „haiku” şi primii lui doi studenţi, Takahama Kyoshi şi Kawahigashi Hekigoto, primul a reflectat valorile haikuului tradiţional, iar cel din urmă abordările mai moderne. Acest mare reformator în haiku a declarat apăsat: „Haiku e o parte a literaturii şi literatura este o parte a artei; de aici, frumuseţea e, în final, valoarea literaturii. Valoarea fundamentală a literaturii este şi valoarea fundamentală a haiku. Ar trebui să fim capabili să criticăm, la fel cum am face-o cu orice altă formă de artă cum ar fi sculptura, muzica, drama, poezia sau romanul”.

Kigo (cuvântul sezonal) a fost foarte important pentru că, în Japonia, legătura cu natura şi aspectele estetice corelate sunt infuzate cu religia locului − privirea spirituală profundă a shintoismului asupra naturii/ lumii naturii. Japonezii au saijiki (index al cuvintelor sezonale, glosar al termenilor sezonali pentru rădăcinile haiku), dar şi în SUA a fost o încercare (Higginson), şi în Germania. Nu ştiu în alte părţi[2], dar în Serbia noi am încercat să pornim să facem un saijiki pentru prima dată în „Haiku novine” (nr. 23, decembrie 2008): tema a fost saijiki (dicţionar haiku) şi am invitat autorii sârbi de haiku să facă un saijiki sârb (e o muncă de mulţi ani şi multe echipe). Haiku japonez nu este numai experienţă literară, ci şi etno-poezie care caracterizează reconstrucţia vieţii japoneze. Astfel, noi am încercat să facem o astfel de carte sârbească. Am pornit cu puţini participanţi interesaţi, şi oportunitatea s-a pierdut. Dar acest dicţionar naţional trebuia să fie şi unul al key-words (cuvinte-cheie) naţionale. În orice cultură şi limbă sunt cuvinte cu înţeles universal, care le înlocuiesc pe cele care cu înţeles limitat, local sau naţional. Cele din urmă sunt, de pildă: mamă, război, dragoste, munte, oţel, viitor, insulă… Rămâne ca „kigo” sa fie unul dintre aceste key words.

Am participat la Prima conferinţă a poeţilor haiku din lume la Tolmin (Slovenia) în anul 2001. The „World Haiku Association” (WHA) a fost fondată împreună cu „Modern Haiku Association” (Gendai Haiku Kyokai). A fost o discuţie tumultuoasă, mai ales între Ban’ya Natsuishi şi Susumu Takiguchi (care a fondat ulterior World Haiku Club – WHC). Ban’ya Natsuishi (1955 – redactor şef al revistei Ginyu – Trubadurul)[3] continuă munca de reformă a lui Shiki şi face un ultim pas în stabilirea haiku ca gen universal. „Fără kigo haiku e capabil să exploreze noi posibilităţi în timp şi spaţiu”, spune Natsuishi, sprijinind ideea universalităţii haiku. „Key words au o mare putere asociativă şi oferă poeţilor posibilitatea să depăşească limitele naturii impuse de kigo.” În 1990 Natsuishi a publicat „Dicţionar de Keywords pentru haiku contemporan”, şi, în 2003, „Un ghid pentru World Haiku”. Am participat la a treia conferinţă WHA (în Sofia, Bulgaria, 2005) şi am vrut să răspândesc ideea acestui Gendai Haiku: am editat cartea lui Natsuishi Cercuri concentrice (Punta, Niš, 2009) – traducerea mea din engleză şi franceză, proofreading: Hiroshi Yamasaki Vukelić; am tradus-o în germană (eu), macedoneană şi bulgară. Acest volum de haiku e în japoneză, sârbă, germană, macedoneană şi bulgară – primul lui volum tradus în sârbă, germană şi macedoneană (prezentat la a Cincea Conferinţă WHA, în Lituania, 2009).

 

M.C.: Azi haiku nu mai este ca în trecut, e cert. Sunt poeme, acceptate într-un fel sau altul ca fiind haiku, despre tot felul de aspecte ca: incest, război, violenţă ş.a. Care ar fi „definiţia”, cum vezi tu „spiritul haiku” azi?

D.R.: Haiku scris de autori japonezi conţine, cum spune R.H. Blyth, „panteismul hinduismului, misticismul şi paradoxul taoismului, compasiunea budismului, severitatea confucianismului, „the this-is-it-ness” şi umorul zen-ului, emoţia soft din waka, exfolierea renga, topografia Japoniei, simplitatea primitivă a şintoismului, „pacea” tiraniei feudale”. Să ai toate astea este prea mult chiar şi pentru poeţii japonezi. Dar acesta e „spiritul haiku” şi noi trebuie să-l păstrăm, nu contează cât de mult putem. E secolul XXI, cu teme total noi (computer, bomba atomică, zborul spaţial, incest, crima, corupţia…) şi poate că toate acestea sunt keywords noi, contemporane. Poate 5/7/5 silabe poate fi uitat, deşi ceva din ritm trebuie să existe. Dar în SUA s-a mers prea departe cu 3-4-3 silabe, chiar mai puţin şi într-un rând!!! Acesta este un experiment! Haiku este acum într-un spaţiu al incertitudinii, instabilităţii şi lipsei de regularitate/ trăinicie. Poate acesta haiku poate fi considerat o avangardă?! În eseul său, „Chipul multicultural al haiku” („Haiku novine” nr. 30) Dimitar Anakiev scrie: „Modernismul care reprezintă şcoala Shiki-Kyoshi-Seishi etc., a oferit o deplină corespondenţă cu vremurile acelea şi conceptul apusean de modernitate, care din start a însemnat dezvoltare tehnică şi raţionalism. Toţi aceşti apreciaţi maeştri moderni au scris urmărind simplitatea şi claritatea clasice, în vreme ce respectau tehnica kigo şi 5-7-5 silabe, dar au introdus, de asemenea, teme noi, moderne, şi şi-au numit haiku-ul al noilor tendinţe (shinko)[4], stil format în Japonia în 1931.” Putem vedea că modernismul în haikuul japonez a existat mult înainte de Gendai haiku, numit „Shinko”, şi părerea lui Anakiev merge mai departe: „În esenţă, Gendai a corespuns direcţiilor de după război din literatura europeană, ca Dadaismul şi Suprarealismul, când poetul era incapabil să accepte realitatea marcată de război şi distrugere. Aceasta este esenţa Gendai: respingerea realităţii şi evadarea în fantezie şi mistificare. În Japonia de după război, problemele erau nu doar distrugerile materiale şi victimele de război, dar şi completa înfrângere a unei tradiţii culturale, în numele căreia a fost dus războiul, şi sosirea unei noi culturi a capitalismului american, care a ocupat o poziţie dominantă. Trebuia găsit un echivalent poetic şi filosofic pentru noua eră”.

 

M.C.: Ce înseamnă în viziunea ta experiment în haiku? Până unde poate merge pentru a mai rămâne haiku?

D.R.: M-am ocupat cu formule scurte de exprimare a observaţiei, gândurilor şi sentimentelor: aforism, proză scurtă, (adesea în 2-3 sau 5-6 rânduri) şi haiku – ele toate au puterea să mişte puternic cititorul. Pot experimenta cu proza scurtă, dar puţin în haiku care durează (a rezistat/ este aşa) de secole cu propriile for reguli. De exemplu, nu sunt de acord cu poziţia profesorului Živan Živković (Serbia) care a găsit că valorile poetice în poemele semănând cu modele japoneze, sunt de asemenea în cele ce sunt mai specifice în cele locale. El diferenţiază următoarele subgrupe de haiku: istoric, stocastic, cosmic, vizual, slangy (care „vorbeşte”/ este scris în argou), satiric, aforistic, umoristic şi măgulitor.

 

M.C.: Sunt voci care spun că haiku este şi va rămâne haiku doar în Japonia, impregnat de spiritul locului; scris de un non-japonez nu e haiku, ci, poate, cel mult, „în stil haiku”. Este vreun sâmbure de adevăr în aceste afirmaţii? Şi, în siaj, consideri că există un “specific sârb” în haiku?

D.R.: Haiku este, chiar de la începuturi, cosmopolit, multicultural, o literatură a lumii în care diferite culturi se întâlnesc în dezvoltarea sa pe mai înainte. De exemplu, haiku e în Occident considerat încă poezia fuziunii cu natura, şi acesta e un ideal poetic al clasicei China, pe care Japonia, şi toată lumea l-a preluat. Un alt element al haiku „tipic japonez” − „kigo” e, de asemenea, tot de origini chineze. „Urmărirea” anotimpurilor e un concept cultural cu originea în China antică, preluat de Japonia. Ori conceptul lui Shiki de „shasei” („schiţă obiectivă”), o metodă de a scrie haiku, care până acum şi-a păstrat importanţa, este o influenţă a raţionalismului Occidental în cultura japoneză în timpul perioadei Meiji, când Japonia s-a deschis spre Occident. Ori, poeţii stilului jiyuritsu au recepţionat foarte diferit influenţele occidentale. Sau Taneda Santoka, foarte receptiv la ideile sociale care se răspândeau dinspre Revoluţia Rusă din Octombrie, iar Ogiwara Seisensei era sub influenţa lui Goethe şi a romantismului german. Sau Gendai haiku (haiku modern)[5] a corespuns direcţiilor post-război din literatura europeană, cum ar fi Dadaismul şi Suprarealismul, când poetul nu putea accepta realitatea marcată de război şi distrugere. Reiau: „Aceasta e esenţa Gendai: respingerea realităţii şi evadarea în fantezie şi mistificare. În Japonia de după război problemele nu erau numai distrugerile materiale şi victimele de război şi, de asemenea, înfrângerea completă a unei tradiţii culturale în numele căreia s-a gândit războiul, şi sosirea unei culturi noi, a capitalismului american, care a luat o poziţie dominantă. Trebuia găsit un echivalent poetic şi filosofic pentru noua eră”. (D. Anakiev, „Haiku novine”, nr. 30)

În secolul XX haiku a plecat spre lume în manieră opusă. Pe 24 noiembrie 2012, la a 14-a Întâlnire generală şi lectură a Haiku International Association (HIA), în Tokyo, Arima Akito, preşedintele HIA şi unul dintre poeţii de frunte ai haikuului japonez, (fost preşedinte al Universităţii din Tokyo, fost ministru al educaţiei), a spus: „Misiunea noastră pentru oamenii din lume e să discutăm forma de scriere numită haiku, şi să promovăm pacea în lume. Vrem să facem o lume paşnică prin schimburi temeinice între iubitorii de haiku din lume, şi prin cooperarea voastră, vrem să internaţionalizăm haiku mai larg în lume.”

 

M.C.: Sunt tot felul de discuţii legate de terminologie, formă şi fond în ce priveşte haiku, haiga şi computer. Care crezi tu că e până la urmă modul în care computerul poate influenţa haiku, haiga, lirica niponă în general.

D.R.: Este de conceput să explorezi bogăţia şi diversitatea scrierii haiku fără PC şi Internet. Autorii de haiku scriu în atât de multe limbi, dar limba internaţională a devenit engleza, şi, prin publicarea haikuului în engleză, în Japonia, în întreaga lume, putem evalua creaţiile noastre. În Japonia există HIA, Mainichi Shimbun, David Mcmurray’s column, în „Asahi Shimbun”, sunt şi multe concursuri internaţionale de haiku în: USA, Australia, Noua Zeelandă, Italia, România, Serbia… (trebuie să menţionez aici cele şaizeci şi opt de premii ale mele pentru haiku!). Trăim în secolul XXI şi e, de asemenea, de neconceput să avem haiga fără PC. Haiga (desenul haikai) a devenit populară în cultura occidentală ca o formă legată de haiku, ea unifică trei arte: pictura, caligrafia şi poezia, şi îşi are rădăcinile în filosofia taoismului, confucianism şi budism. Vechea pictură japoneză incorporează estetica haikai (forma caligrafică a haiku şi grafica) create cu acelaşi pensula şi aceeaşi cerneală: această pictură sumi-e e acum foarte rară. Cel mai recent număr al revistei „Haiku novine” (decembrie 2016) a avut ca temă principală „Haiga” – eseuri, articole şi ilustraţii cu această haiga sumi-e tradiţională japoneză. Haiga modernă foloseşte fotografia în loc de pictură (sha-hai), tastând cuvintele la PC în loc de a le caligrafia. Şi colajele/ asamblările şi alte prezentări mixed-media sunt populare azi (prima carte sârbească despre astfel de haiga a apărut în 2016, în Niš, a lui Nadežda Mihajlović, 116 de haiga, în engleză şi sârbă).

 

M.C.: Aş vrea, te rog, să încheiem cu proiectele tale, dar şi cu un gând al tău pentru cititorii revistei „Poezia”, în care va apărea convorbirea noastră, pentru care îţi mulţumesc.

D.R.: Cititorilor (şi poeţilor) revistei „Poezia” pot să le recomand să se bucure citind (sau scriind) haiku, cu toate specialităţile acestei remarcabile forme poetice. Îţi mulţumesc pentru interesul tău faţă de haiku, şi faţă de activitatea mea în acest domeniu!

 

Adaggio

 

Lui Masaoka Shiki[6] (1867-1902) – numele real Masaoka Tsunenori –, care, în discursul său, cerea şi revenirea la tradiţie, i se datorează şi crearea termenului „haiku”, în loc de hokku. Shiki a iniţiat discuţiile critice mutuale între autorii de haiku, în vreme ce, până atunci, doar liderii – numiţi începând de atunci sushai, ad litteram: „lider”, spre deosebire de perioada Edo, în care erau numiţi sōshō – şcolii/ kessha aveau acest drept.[7]. Să vedem, sumar, ce anume a însemnat „reforma”, începută de Shiki cu anul 1892.

Pe scurt, Shiki a scris, între altele, comentarii despre literatură, despre haiku, unul dintre ele fiind, de pildă, intitulat Haiku Taiyo/ Elementele haiku, când încă acest poem era considerat o specie nu chiar de prima mână. De pildă, el ştia că în literatura japoneză tradiţională se acorda importanţă deosebită unor concepte ca yūgen (care definea, tradiţional, cu anumite nuanţe, frumuseţea profundă şi subtilă, chiar misteriosul) sau wabi (sintetic vorbind, rafinamentul discret)[8], ambele fundamentate/ bazate pe imaginaţie. A pornit de la ideea aplecării mai atente spre realism, ca metodologie de compunere/ comprehensiune. Aşa a ajuns la ideea unei descrieri/ schiţe din viaţă (shasei[9]) – concept cunoscut, cu nuanţele epocilor, încă de chinezi, de japonezi de prin perioada Kamakura, dar la care el a ajuns după „întâlnirea” cu Occidentul. A fost influenţat de Nakamura Fusetsu (1866-1943)[10], care l-a introdus în tehnicile picturii occidentale, ale „schiţei” ş.a.

(Era o perioadă în care lucrurile s-au petrecut, în Japonia „în favoarea” acestei idei, epoca Meiji însemnând şi aplecarea spre studierea mai aprofundată a ce înseamnă Occidentul în diverse domenii, inclusiv în artă.[11] Pe Fusetsu – care picta în „stil Occidental”, influenţat la rândul lui de Profesorul său, Asai Chū, care a studiat cu Antonio Fontanesi (1818-1882), care a fost invitat în Japonia – l-a întîlnit în 1894, când era editor la ziarul Shōnippon.[12])

Astfel, s-a spus, Shiki a ajuns să fie convins că poemele sale trebuie să fie ca nişte „schiţe din viaţă” (a şi pictat după astfel de tehnici, în maniera asta), cam la fel cum fac pictorii[13]. Se gândea la o „combinaţie” a literaturii/ poemului haiku cu realismul, la ceva care totuşi să nu fie cu totul nici imaginar, nici realist/ copie a realităţii, la o „schiţă”[14]. Astfel, discipolii au înţeles că propunerea lui nu era atât „realism” (şi în sensul occidental, am spune) în observarea/ reflectarea obiectivă, cât o stare de „simplitate”, de observare cu realism. De observare/ acceptare/ reflectare profundă, poate întâi mental, a obiectelor/ detaliului şi a întregului aşa cum sunt.

Shiki a re-adus în atenţie şi tanka (waka), spunând că trebuie revigorată/ modernizată. În 1898, un an după ce fondase, împreună cu discipolii săi „Hototogisu”, a scris Scrisori către autorii de tanka. Cerea folosirea formei „tanka” în loc de „waka”, dorea să reînvie interesul pentru vechile scrieri, ca Man’yō-shū, autori ca Yosa Buson[15] – pe care îl vedea un model de om educat, cu talent pentru poezie, caligrafie, pictură. Îl critica pe Bashō[16] pentru mai puţina „puritate poetică”, nefiind adept al „cultului” acestuia. Deşi admitea că a scris poeme bune, spunea că sunt alţii cel puţin la fel de buni ca el.

(Interesant e că Buson contribuise, în anii 1790, când părea să se stingă, la consolidarea „cultului” faţă de Bashō şi la identificarea a ce era considerată pe atunci tradiţia „haikai ortodox” (stilul shōfū, cum a fost numit), cu „tradiţia Bashō”; eforturile lui şi ale generaţiei lui de a-l promova pe Bashō, spun mulţi, au făcut ca creaţia lui Buson să rămână, paradoxal sau nu, în umbră.)

Oricum, se spune că după ce era deja cu gândul la schimbare, după 1892, după un pelerinaj, la întoarcerea spre Tokyo, Shiki s-a oprit la Nara şi a compus unul dintre cele mai cunoscute poeme ale sale[17]

柿くへば鐘が鳴るなり法隆寺

 

transliterat în romaji şi tradus în engleză astfel de Janine Beichman[18]

kaki kueba

kane ga narunari

Hōryūji

 

I bite into a persimmon

and a bell resounds—

Hōryūji

 

O versiune în limba română, din romaji, ar putea fi:

„am muşcat curmala

clopotele au bătut –

Hōryūji”

 

kaki – 柿 – curmală; kane ( 鐘 ) – clopot

(Înainte de discuţia propriu zisă, iată ce spunea într-un interviu Hiroaki Sato[19]: poetul Oyama Sumio a fost prieten cu Taneda Santoka (1882-1940). Aflând că Santoka fusese tradus de Sato şi publicat într-o revistă în limba engleză, l-a rugat să i-o trimită. I-a scris: „Japonezul kane e atât de diferit faţă de occidentalul clopot” încât „I couldn’t help laughing when I saw your translations”. (Japonezii, ca şi chinezii, au şi rugăciuni închinate clopotului.)

Şi aici, cum am mai făcut şi vom face şi în alte situaţii, să vedem ce conexiuni pot genera aceste cuvinte.

„Kaki” este fructul curmalului japonez. Poate că, date fiind cunoştinţele lui Shiki, am putea gândi că ştia despre faptul că grecii numeau curmala „fructul zeilor”. Sau poate, mai curând, gândea la tradiţiile legate de curmalele uscate, în Japonia. Este chiar un templu, Zuirin-ji, numit de localnici „templul Kaki”, în prefectura Gifu, fondat de preotul budist Tetsugyu, pe la mijlocul perioadei Edo. În acest loc, vizitat de shoguni, oameni importanţi în stat (încă sunt acolo, într-o cameră, coşurile din care se ofereau fructe familiei imperiale), se cultivau din vremuri vechi fructe, se uscau. De altfel, cei din satul Hachiya, unde se află templul, ofereau anual şogunului curmale uscate.

Poate că era vorba, mai simplu, de o juxtapunere a sentimentelor generate de bătaia clopotelor, sunetul lor sub cerul acelei zile, şi gustul, probabil dulce, curmalei. Sau poate că s-a gândit la tradiţii. În diverse locuri din lume, inclusiv în Asia/ Japonia, se spune că poţi afla studiind/ strivind seminţele curmalei ce fel de iarnă te aşteaptă acel an, în funcţie de formele cu care seamănă seminţele strivite.

Sau poate s-a gândit la tot ce înseamnă acest templu pentru budism, pentru istoria Japoniei. Considerat cel mai vechi templu din lemn păstrat, numele întreg este Hōryū Gakum, aproximativ: „Templu pentru învăţătura legii înfloritoare”, cunoscut în popor, pe scurt, drept Hōryū-ji (ad, litteram, aprox. – „Templul legii înfloritoare”). E un important templu budist (serveşte şi ca mănăstire, şi ca loc pentru învăţătură) în Ikaruga, prefectura Nara. Primul templu, se pare, a fost terminat în anul 607; a trecut prin distrugeri, incendii, a fost reconstruit şi recondiţionat cu totul, întâi în 1374, apoi în 1603. Se spunea (acum sunt discuţii) că a fost construit întâi de prinţul Shōtoku/ Shōtoku Taishi, 573–621, atunci numele templului fiind Ikaruga-dera (palatul prinţului se numea Ikaruga-no-miya). Unii folosesc acest nume şi azi. Templul a fost dedicat onoarei tatălui prinţului, dar mai ales lui Yakushi Nyorai (chineză; Yàoshīfó), adică Bhaişajyaguruvaidūryaprabharāja (Maestrul Medicinii şi Rege al Luminii Lapislazuli, popular „Medicul Buddha”). Când l-a vizitat Shiki, templul ţinea de secta Hossō (legată de sistemul Yogācāra, numit de japonezi Yugāgyo-ha sau Yuishiki), dar din 1950 ţine de Shōtoku.

Sau, poate, simplu, Shiki s-a gândit doar la acea clipă, ca la o „shasei”…

 

Interviu, versiunea în limba română, note şi adaggio: Marius CHELARU

[1] Am publicat o convorbire cu Kayoko Yamasaki în „Poezia” (iarnă 2013) şi „Kadō”, în limbile română şi engleză.

[2] Din ce ştiu, şi la noi a fost cel puţin o încercare, a lui Şerban Codrin.

[3] O prezentăm număr de număr cititorilor revistei noastre în „Biblioteca haiku”.

[4] Se referă la o „mişcare” haiku din preajma celui de-al doilea război mondial, shinkô haiku undo, tradusă de Itō Yūki „New Rising Haiku Movement”.

[5] La Mişcarea modernă în haiku/ gendai haiku s-a ajuns după nişe „paşi”, despre care vorbim, sumar, în adagio, la pct. 2.

[6] În japoneză cuvântul „Shiki” ar putea însemna şi „Cele patru anotimpuri”.

[7] Sakurai, Takejiro, Haikai kara Haiku e, Kadokawa, Tokyo, 2004, p. 7. – cf. Matsuoka Hideaki, Local Global, and Beyond: Anthropological Approach to Haiku, în World Haiku, nr. 3, 2007, p. 69, E.: Ban’ya Natsuishi, WHA, Publisher: Sichigatsudo, Tokyo, Japan.

[8] Wabi: ad litteram, lb. japoneză: sărăcie; ar defini acea frumuseţe pe care o poate releva doar simplitatea, evitarea ornamentului imagistic excesiv. Sunt discuţii nuanţate despre aceste concepte şi o bibliografie bogată. Amintesc doar Koren, L., Wabi-Sabi for Artists, Designers, Poets & Philosophers, Berkeley, California: Stone Bridge Press, 1994 şi, mai ales, dat fiind subiectul cărţii, Donald Keene, The Pleasures of Japanese Literature, 1988, în care autorul discută pe larg despre estetica japoneză şi ce înseamnă ea în artă/ poezie.

[9] Concept lansat în eseul Descriere/ Jojibun, în 1900, în jurnalul „Nippon”.

[10] Cheryl A. Crowley, Haikai poet Yosa Buson and the Bashō revival, Brill, NV Leiden, Nedherlands, 2007, p. 167-168.

[11] „We reached adolescence just after the dissolution of the feudal system. All had been sown afresh. But while the old order had fallen, nothing new had yet been created in its place”, spunea vărul lui Shiki – Janine Beichman, Masaoki Shiki: His Life and Works. Tokyo: Kodansha, 1986, p. 8, apud Charles Trumbull, Masaoka Shiki and the Origins of Shasei (prezentată la Haiku North America 2009, Ottawa, Ontario, August 8, 2009, cu titlul Crosscurrents East and West: Masaoka Shiki and the Origins of Shasei).

[12] Astfel, „under [Fusetsu’s] influence, began to clarify still more his ideas about haiku, borrowing certain concepts of realism from art and wedding these to what he had already received from [the novelist Tsubouchi] Shōyō.”, Janine Beichman, op. cit., p. 19.

[13] Hirai Terutoshi, Shiki to Buson, în “Bungaku”, 52: 10, 1984, p. 184. cf. C. A. Crowley, op. cit, p. 168.

[14] „It was under Fusetsu’s influence that Shiki added the term shasei, ‘the sketch from life,’ to the other terms he had used until then to denote realism, ari no mama ni utsusu, ‘to depict as it is,’ and shajitsu, ‘reality.’” – J. Beichman, op. cit., p. 54; apoi, într-o notă de la p. 149: “Shasei was originally used by artists to translate the English ‘sketch’ and French ‘dessin.’”

[15] Masaoka Shiki, Haijin Buson, 1897. Se pare că Buson a fost mai atent studiat de Shiki prin intermediul prietenului său, Naitō Meisetsu (1847-1926). Acesta i-a adus o antologii de versuri ale lui Buson.

[16] A publicat texte ca: Bashō-ō no ikkyō/ Surpriza maestrului Bashō sau, în „Nippon” o serie de eseuri, ca Bashō Zatsudan/ Miscelanee despre Bashō.

[17] Masaoka Shiki, Shiki kushu, Iwanami,Tokyo, 1941.

[18] Selected Poems of M. Shiki, transl. by J. Beichman, Tokyo: Kodansha, 1986.

[19] The Translator’s Voice: An Interview with Hiroaki Sato, by N. J. Teele, în “Translation Review”, Volume 10, 1982.