Johann Wolfgang GOETHE

(1749-1832)

Rapsodul

– Ce aud aşa fierbinte

Răsunând afar’ pe pod?

Cântecul lăsaţi să intre

Să gustăm din al său rod.

Craiul cheamă, pajul fuge,

Pajul vine, craiul zice:

– Vreu să intre acel rapsod!

 

– Cinste nobili de castele,

Cinste doamnelor de lume,

Mândru cer tu, zeci de stele

Cine ştie al vostru nume?

Ochii închideţi, nu e timp

În sala asta de olimp

Să caşti gura la stele.

 

Cu ochii închişi, cu grai nespus

De blând, cântă-n sala regală.

Bărbaţii, dârji, privesc în sus,

Frumoasele în poală.

Cum cântul craiului plăcu

Bătrânului rapsod dădu

Un lanţ de aur drept plată

 

– Nu, lanţ de aur să nu-mi dai,

Dă-l nobililor care

Cu spada-n mână, mândre crai,

Veghiază la hotare,

Dă-l cancelarului ce-l ai

Să-l ducă falnic cu alai

Grămezilor ce are.

 

Eu cânt ca pasărea în vânt

Ce-n ramuri e regină,

Pe lângă cântul care-l cânt

Aurul e doar rugină.

De pot să rog, vă rog ceva,

Din vinul vostru a-mi turna

Această cupă plină.

Ia cupa-n mâini şi însetat

El bea vinul regesc.

– Ferice unde acest dat

E-un dar mult prea firesc.

Când vă e bin’ cu adevărat

Gândiţi că vă privesc

Şi mulţumiţi lui Dumnezeu

De clipa cântecului meu

Cum eu vă mulţumesc.

 

Traduceri de Christian W. Schenk

 

 

 

            Adalbert von CHAMISSO

(După Martin Luther)

 

Rugăciunea văduvei

Bătrâna se scoală cu sfiiciune

Şi-şi spune pătrunsă a ei rugăciune:

O, Doamne! Traăiască-mi stăpânul herţog

Mulţi ani fără număr, din suflet te rog!

Necazul te-nvaţă să rogi.

 

Stătpânul ce tocmai intrase pe uşă

Crezu că-i nebună şi-i spuse: – Mătuşă

Eu chiar am trecut afară pe drum

Când rug-auzi. Te rog să-mi spui cum

Necazul te-nfaţă să rogi?

 

Opt vaci am avut, şi singuru-mi bun,

Bunicul Domniei şi-al nostru stăpân

Luă cele bune la dânsu-n izlaz

Lăsându-mi bordeiul cuprins de necaz.

Necazul te-nvaţă să rogi.

 

Blestemu-mi l-ajunse prin morţi-mi copii,

Puţin după aceea stăpânul murii.

Părintele vostru urmă al său pas

Şi numai trei vite de atunci mi-au rămas.

Necazul te-nvaţă să rogi.

 

Domnul dreptate făcu ş-astă dat,

Căzu de pe cal murind blestemat,

Dar locu-i luata-ţi şi atuncea din trei

O vită-mi rămase, ce drept să mai cei?

Necazul te-nvaţă să rogi.

 

De vine fiul urmându-l pe tată

Îmi ia de pe suflet şi ultima vacă.

O, Doamne! Trăiască-mi stăpânul herţog

Mulţi ani fără număr, din suflet te rog.

Necazul te-nvaţă să rogi.

 

Traduceri de Christian W. Schenk

 

 

 

Ludwig UHLAND

Blestemul bardului

A fost odată-n vremuri, departe, un palat

Ce strălucea-n întinsuri pe-o ţară-n lung şi-n lat,

Jur împrejur grădini, fântâni ţâşnind mereu

Din gura lor de aur sclipiri de curcubeu.

 

Acolo un mândru rege, victorios, bogat,

Stătea pe tronu-i falnic palid şi-ngândurat.

Gândirea-i era spaimă, ochii-i erau calici

Cucântu-i era sânge iar vorbele lui bici.

 

Doi cântăreţi odată veniră la palat,

Unul cărunt de plete, altul cu aur buclat.

Bătrânul sta cu harfa pe-un cal împodobit

Iar tânăru-i tovarăş păşea neprihănit.

 

Bătrânul bard îi spuse: – Fii pregătit acum

Să cânţi tot ce-i mai dulce, să cânţi tot ce-i mai bun,

Plăcerea şi durerea tu strângeţile-n piept

Să-l îmblânzim pe rege, să-l facem înţelept.

 

În sala ce înaltă ajunseră cei doi,

Regele sta pe tronu-i, regina dinapoi,

El falnic sta pe tronu-i ca nordica lumină,

Ea strălucind sub boltă era de farmec plină.

 

Moşneagul doar atinse cu degetele struna

Că valuri unduioase se adunau întruna

Şi limpede ca cerul al tânărului glas

Se împletea cu basul bătrânului Pegass.

 

Cântară primăvara, credinţa şi iubirea

Şi libertatea demnă, frumosul şi cinstirea,

Cântară tot ce-i dulce; mai tare, mai molcom,

Cântară tot ce-nalţă inima unui om.

 

Curtenii-n cerc pierd firul badjocurei din jur,

Războinicii se-nmoaie sub acest cântec pur,

Regina fermecată din pieptu-i a desprins

Un trandafir pe care poeţilor l-a-ntins.

 

– Voi mi-aţi sedus poporul, acum femeia-mi vreţi?

Strigă turbatul rege acelor cântăreţi

Apoi aruncă spada în tânărul pipt care

Îşi seacă vraja vieţii-n a sângelui izvoare.

 

Şi ca de o furtună se-mprăştie o lume.

Flăcăul îşi dă duhul în braţele bătrâne

Ce-l învelesc în mantă, îl leagă drept pe cal

Şi-l scoate afară-n curte ca într-un ritual.

 

Dar colo-n faţa porţii bătrânul se opreşte

Şi preţ a mii de harfe el harfa şi-o zdrobeşte

De marmora coloanei, apoi strigă turbat;

Se zbuciumă castelul de glas înfiorat.

 

„– Blestem voi săli măreţe să nu vă sune cânt

de coarde, nici glas tânăr până veţi fi pământ,

Suspinet doar şi gemet şi pas timid de sclav,

Stafia răzbunării vă calce-n pas gângav.

 

Vai voi grădini bogate, priviţi faţa-i de mort,

Priviţi obrazu-i tânăr vr-n palmele-mi îl port,

Să veştejiţi ca dânsul, izvoare să vă sece,

Să vă-mpietriţi pustiul prin timpul care trece.

 

Tu ucigaş, blestemul toţi barzilor din lume

Pogoare pe strâmteţea plăpândului tău nume,

Să nu-ţi găseşti coroana renumelui etern,

Să fi un ultim răcnet uitat ca un blestem.”

 

Bătrânul strigă, cerul i-aude disperarea

Şi ziduri se dărâmă, coloane-şi pierd sfidarea.

 

O singură coloană mai stă doar într-o rână

Dând semn ce a fost acolo, ce n-a fost să rămână.

 

În jur doar piatră arsă, nici pomi, nici o alee,

Nici regele cântat nu-i în rând de epopee;

Uitarea se-nteţeşte, nu-i pasă nimănui.

Aşa-mplini destinul blestemul bardului!

 

Traduceri de Christian W. Schenk