Samuel Taylor COLERIDGE

 

RIMA BĂTRÂNULUI MATROZ

 

PARTEA a III –a

Trecu un timp trudit. Orice gât

ars era iar ochii pâlpâiau.

Un timp trudit! Un timp trudit!

Toţi ochii pâlpâiau.

Bătrânul matroz vede un semn în

elementul din depărtare.

Uscat tot ochiu strălucea,

Privind-n apus, văzui

Ceva în cer.

La început un punctuleţ

Apoi păru o ceaţă

Plutind, plutind lasă-n urmă

O formă-n dimineaţă

Un punct, pâclă, o formă

Şi înc’ se-apropiind

Fugind de-un duh al apei

Scufundând, virând, cotind

Apropiindu-se, îi păru a fi o corabie; şi cu mare greutate îşi eliberă glasul din strânsoarea setei.

Cu gîtul ars, cu buze coapte

În sete cruntă muţi stăturăm

Mă muşc de braţ, îmi sug din sânge,

Şi strig, un vas, un vas!

Cu gâtul ars, cu buze coapte

Uimiţi strigând m-aud cu toţii

Moment de bucurie,

Drăguţă! de bucurie zâmbiră

Cu toţi deodată răsuflând

De parcă ar bea cu toţii.

Şi groaza urmează. Căci poate exista

o corabie ce înaintează făr vânt ori

flux?

Vezi! Vezi! (strigai) nu mai coteşte!

Venind de-aduce noroc

Fără vânt şi fără flux

Pluteşte drept în loc!

Valul de apus era în flăcări

Ziua era pe moarte!

Aproape pe val de apus

Plutea marele Soare

Îi păru doar scheletul unui vas.

‘Ndat Soarele fu-nchis în gratii,

(Madonă dă-ne har)

De parcă dintr-un zid privea

Cu-arzându-i chip de jar.

Vai! (gândii şi inima-mi bătu)

Ce tare s-apropiind!

Ale ei sunt pânzele ce ard în soare

Ca fire de paing?

Iar nervurile sale se văd precum

gratii pe chipul Soarelui apunând.

Femeia-Spectru şi Soţul-în-moarte şi

nimeni altcineva pe vasul schelet.

aşa vas, aşa echipaj.

Şi-i lemnăria-i prin care Soare

Priveşte printre gratii?

Şi e Femeia toată trupa?

Este o MOARTE? Şi sunt doi?

Şi este MOARTEA soţul ei?

Buzele ei îs roşii, chipu-trufaş,

Părul galben de aur

Iar albă pielea ca alba lepră,

Coşmarul VIAŢĂ-ÎN-MOARTE era,

Ce-ngheaţă sângele-n ghiaur.

Moartea şi Viaţa-în-moarte au dat cu zarul pentru echipajul corăbiei, iar ea, cea din urmă, l-a câştigat pe bătrânul marinar.

Pustia epavă s-apropie

Iar cei doi dau cu zarul

‘Jocu-i sfârşit! Am câştigat!’

Zise, suflând treiarul.

Nu este amurg în curţile Soarelui.

Soarele se moaie, stelele răsar

Deodată vine bezna

Cu şopot tare, peste mare

Ţâşni vasul fantomă.

La răsăritul Lunii,

Ascultarăm de privirăm, stană

Cu frică din inima cană

Sângele vieţii părea să curgă

Stelele erau şterse, noaptea groas’

Cârmaciul lângă lampă-i şters

Din pânze roua plouă

Până pe mâna de răsărit urcat

Colţul Lunii c-un sclipăt

Aprins de stea în mers

Unul după altul,

Unul după altul, pe Luna urmată de stele,

Prea iute pentru gemăt ori oh

Fiecare-şi întoarse chipul c-un groaznic junghi

Blestem dându-mi din ochi.

Corăbierii cad morţi.

De patru ori cincizeci de oameni,

Şi-am auzit nu geamăt ori plâns

Cu mare-izbit, o formă moartă,

Căzură unul câte-un ins.

Însă Viaţa-în-moarte îşi începe munca în bătrânul marinar.

Suflete-le zburau din piept

Plecând spre dulce-‘xtaz ori chin!

Şi orice duh, trecu vibrând

Ca arc ce-n mână ţin.

 

PARTEA a IV-a

Nuntaşul se teme că un duh vorbeşte cu el.

„Mă tem, bătrâne marinar!

De mâna-ţi ca de gheară!

Şi eşti înalt şi slab şi şters

Ca ţărmu mării-n seară.

Mă tem de ochiu-ţi scânteietor

Şi braţul slab și copt.”-

Dar bătrânul marinar îl asigură de viaţa lui terestră şi continuă în a-şi povesti îngrozitoarea penitenţă.

Te teme nu, tu, măi nuntaș

Acest trup nu e mort.

Singur, singur, tot, tot singur,

Singur pe-o largă mare!

Niciun sfânt nu milui

Duhu-mi prins în sudoare.

Dispreţuieşte făpturile apei.

Atâţi fraţi şi-aşa frumoşi

Şi toţii morţi zăceu

Şi mii de mii de târâtoare

Trăiesc; trăiesc şi eu.

Privii pe marea putrezind,

Apoi în altă parte;

Privii putredă puntea

Cu-oameni ntinşi în moarte.

Şi regretă că ei nu trăiesc şi că atât de mulţi sunt morţi.

Privii în cer, -ncercai să-l rog;

Dar rugăciuni de spun

Un şopot rău-mi sfărmă

Inim-ca praful de tăciuni.

Ochii închişi, -i ţinui închişi,

Şi globii bat ca vâna

Pentru că cer şi mări şi mări şi cer

Povara-n privire zac

Iar morţii zac ţărână.

Dar blestemul continua pentru el în ochii morţilor.

Sudoarea se topi din ei

În moaşte s-au făcut

Cu ultima lor privire

Ce nicicând n-a trecut.

Blestem de-orfan ar doborî

Un spirit din ‘nălţimi;

Dar vai, mai groaznic îi

Blestem în ochi de mort

Şapte zile, şapte nopţi, blestemul îl văzui

Şi nu putui muri.

În singurătatea şi imobilitatea sa, tânjeşte după călătoarea Lună şi stelele ce încă adastă, înaintând însă: şi oriunde cerul albastru le aparţine şi le este odihna hotărâtă şi ţara lor de obârşie şi casele lor fireşti în care păşesc nevestite precum stăpânii ce sunt aşteptaţi cu siguranţă şi totuşi cu o bucurie tăcută la sosirea lor.

Mişcată Lun-urca pe cer,

Niciund’ nu rămânea:

Atât de blând călca în sus

Cu-o stea ori două-n ea –

Razele-i smereau noianul

Ca un Aprilie-n ger

Dar unde vasu-n umbr-era

Vrăjită apa-ncet ardea

Un gros şi groaznic însânger!

La lumina Lunii el vede creaturile lui

Dumnezeu pe întinderea apei.

Dincolo de umbra bărcii,

Privii şerpii mari de nadă

Plutind în dâri de spume-n alb

Şi cum urcau, lumini de elf

Căzură ca zăpadă.

Aci în umbra bărcii

Le privii bogat veşmânt:

Albastr’, verde lucitor şi negru catifea

Se răsuceau plutind şi orice urmă

‘Ra o flacără de aur.

Frumuseţea şi fericirea lor.

O fericite fiinţe vii! Nu-i glas

Frumseţe s-o poată povesti:

Izvor de iubire din inimă îmi curge,

Le binecuvântă în inima lui.

Le binecuvânta-i şi fără a ști:

De sfântul meu cel bun de mini se-ndură

Şi le binecuvânta-i şi fără a ști.

Descântecul începe să se spargă.

Chiar în moment ce mă rugai

Şi liber de pe gâtu-mi

Căzu Albatrosu cufundând

În mare ca un plumb.

Traducere de Felix-Gelu CONSTANTINESCU

 

 

 

William WORDSWORTH

Odă

Pauló majora canamus

(fragment)

 

Deşi nimic nu poate reîntoarce ora

A splendorii în iarbă, a gloriei în Flora;

Nu vom jeli, ci găsi

Putere în ceea ce rămîne,

În primitiva compătimire

În care ce a fost trebuie să fie

În gîndurile liniştitoare ce izvorăsc

Din suferinţa umană.

În credinţa ce priveşte prin moarte,

În ani ce aduc mintea filosofică.

 

Şi oh voi Fîntîni, Pajişti, Dealuri şi Păduri,

Nu vă gîndiţi la despărţirea noastrelor iubiri!

Deşi în inima inimilor mele v-am simţit avînt,

Mi-am mai abandonat un singur încînt

A trăi sub obişnuitul vostru freamăt.

Iubesc Pîraiele ce în jos curg,

Mai mult decît am curs mai uşor ca ele;

Inocenta strălucire a noii născute zile,

E încă încîntătoare;

Acei Nori ascunşi în jurul asfinţitului de soare

Au o nuanţă liniștită într-adevăr într-un ochi

Ce a vegheat asupra mortalităţii omului;

O altă alergare a fost şi alte sălcii sunt cîştigate.

Mulţumită inimii umane trăind,

Mulţumită tandreţei, bucuriei, patimi,

Primesc de la cea mai sărmană floare pocnind

Gînduri ce adesea adastă prea adînc pentru lacrimi.

 

Traducere de Felix-Gelu CONSTANTINESCU

 

 

 

John KEATS

ODĂ PE O URNĂ GRECEASCĂ

I

Tu încă nerăvășită mireasă a liniștii,

Tu copil-orfan al tăcerii și timpului încet,

Istoric silvan, ce nu poți astfel spune

Un basm înflorit mai dulce decît versu-mi:

Ce legendă înfrunzită îți bîntuie forma

De deități ori mortali, ori așijderi,

În Tempe ori vîlcelele Arcadiei?

Ce om ori zeu aceștia? Ce fecioare potrivnice?

Îndeletnicire nebună? Ce zbucium spre ieșire?

Ce fluiere și tobe? Ce extaz sălbatic?

 

II

Melodiile auzite sunt dulci, dar cele neauzite

Mai dulci; astfel, voi fluiere moi, cîntați;

Nu urechii fizice, ci, mai drag,

Suflați la ale spiritului sonuri fără ton:

Tineri frumoși, sub arbori, nu vă puteți părăsi

Cîntul, nici copacii pot fi goi;

Iubit îndrăzneț, în veci, în veci nu poți săruta,

Dar cîștigi lîngă țintă – și nu jeli;

Nu pieri, deși nu-ți ai fericirea,

Pe veci tu vei iubi, și ea frumoasă!

 

III

Ah, fericite, fericite ramuri! ce nu-ți varsă

Frunzele, nici caută primăverii rămas-bun;

Și, fericit lăutar, neobosit,

Mereu suflînd cîntece mereu noi;

Iubire mai ferice! mai fericită, fericită iubire!

Veșnic caldă și încă de-a fi drag’,

Veșnic gîfîind, și veșnic tînăr;

Totul suflînd pasiune umană de sus,

Ce lasă o inimă prea-îndurerată și săturată,

Fruntea arzîndă, și o limbă arsă.

 

IV

Cine sunt acești venind la sacrificiu?

La ce altar verde, o, preot de misterii,

Duci tu acea vițea îngenunchind la ceruri,

Și mătăsosul grumaz înflorit cu ghirlande?

Ce orășel lîngă rîu ori mare,

Ori munte-de- zid cu pașnica citadelă,

Golit de-acest popor, pioasă dimineață?

Și, orășel, străzi pentru veșnicie

Vor fi tăcute; și nici un duh să spună

De ce ești în deznădejde, nu se pot întoarce.

 

V

O formă attică! Mîndră ținută! cu prăsila

De bărbați de marmură și tocite fecioare,

Cu ramuri de pădure și călcată iarbă;

Tu, formă tăcută, ne necăjești de gîndire

Precum eternitatea: Rece Pastorală!

Cînd bătrînețea va pustii acest neam,

Tu vei rămîne, în mijlocul altor urgii

Decît a noastră, un prieten al omului, tu care spui,

“Frumusețea e adevăr, adevărul frumusețe,’ – aceasta e tot

Voi știți pe pămînt, și tot ce-aveți nevoie.

 

Traducere de Felix-Gelu CONSTANTINESCU

 

Robert Louis STEVENSON

(1850-1894)

Născut în Edinburgh, prozatorul, poetul şi eseistul Robert Louis Stevenson a studiat Dreptul, dar nu a continuat această carieră, alegând să se dedice literaturii.

Cunoscut în special pentru romanul de aventuri Treasure Island (Comoara din insulă) şi nuvela The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde (Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde), Robert Louis Stevenson a publicat de asemenea câteva volume de poezii. Dintre acestea unul se adresează copiilor, fără a exclude totuşi cititorul adult. Este vorba de volumul intitulat A Child’s Garden of Verses (Grădina cu versuri a copilăriei), apărut în 1885, volum din care fac parte poeziile traduse aici.

Conceput iniţial cu titlul Rimes for Children (Versuri pentru copii), volumul este considerat de critici o expresie a nostalgiei resimţite de scriitorul adult aflat în căutarea copilăriei pierdute. În centrul acestei copilării, acompaniind lumea de basm a jocului şi a imaginaţiei, se află Alison Cunningham, doica autorului, căreia acesta îi dedică poezia ce deschide volumul.

 

Pentru Alison Cunnigham

de la băiatul ei

Pentru lungile nopţi în care trează ai stat

Veghind de dragul meu, deşi nemeritat;

Pentru mâna ta cea caldă şi moale

Ce m-a purtat uşor şi-n deal şi-n vale;

Pentru poveştile pe care le-ai citit;

Pentru durerile ce mi le-ai liniştit;

Pentru câte cu milă ai îndurat,

În vesele şi triste zile de-altădat’:

A doua mamă şi primă soţie,

Îngerul meu blând din copilărie –

De la copilul slab, azi un bătrân doar,

Primeşte, doică, această carte-n dar.

 

Şi fie ca toţi cei care-o citesc

O doică dragă să afle de-şi doresc,

Şi fiece copil ce versul îmi ascultă,

În dormitorul cald şi cu lumină multă,

Să îl audă în cel mai dulce glas

Asemenea acelui ce-n suflet mi-a rămas.

 

VARA-N PAT

E încă noapte când iarna mă trezesc

Şi la lumina lămpii cu greu mă-nfofolesc.

Vara, se-nţelege, se-ntâmplă invers:

Mă duc la somn când ziua-i încă-n mers.

 

Din pătuţul meu nu pot să nu aud

Păsări jucăuşe colo sus în dud

Şi paşii celor mari pe trotuar trecând:

Cum să adorm cu toate astea-n gând?

 

Aşa-i că ţi se pare de prisos,

Când cerul este-atât de luminos

Şi când la joacă el mă-mbie

Să stau cuminte ca-ntr-o colivie?

 

CÂND VINE NOAPTEA

Când noaptea încet se prelinge,

Iar mama lumina o stinge,

Văd oameni mici şi mari în rând

Clar ca ziua prin faţă-mi trecând.

 

Armate, împăraţi şi regi

Cărând cu ei armuri întregi,

Mărşăluiesc şi-aşa ceva

În timpul zilei n-ai vedea.

 

Spectacol mai frumos nu este

Nici chiar la circul din poveste;

Căci fie om ori lighioană,

Cu toţii sunt în caravană.

 

TĂRÂMURI STRĂINE

În cireşul din grădină

Altul n-are cum să vină.

Urc şi trunchiul îl cuprind,

Spre tărâm străin privind.

 

Alături văd o grădină

De flori parfumate plină

Şi-alte locuri minunate

Necunoscute mie toate.

 

Văd râul jucăuş cum trece –

A cerului oglindă rece,

Iar pe-un şerpuitor făgaş

Se-ndreaptă oameni spre oraş.

 

Un copac mai mare de-aş găsi

Mult mai departe aş privi,

La râul ce-a crescut şi care

Printre corăbii se varsă-n mare.

 

Şi-aş mai vedea cărări o mie

Ce toate spre basm te îmbie,

O lume-n care, de dimineaţă,

Jucării somnoroase prind viaţă.

 

Versiunea română şi prezentare: Laura CIOCHINA