Începând din acest număr vom publica poeme ale invitaţilor la Cenaclul USR, Filiala Iaşi, coordonat de redactorii şefi ai publicaţiilor „Convorbiri literare” (Mircea Platon) şi „Poezia” (Marius Chelaru). Până acum au citit: Diana Diaconu, Laura Catrinescu, Paul Mihalache, Dorina Stoica, Ştefana Sârbu, Oana Hemen, Luminiţa Potârniche, Stela Crăciun. În acest număr poeme semnate de Luminiţa Potârniche.

 

Luminiţa POTÂRNICHE

 

 herghelii de îngeri bucuroşi

cai albi calcă pe curcubeu.

pune şeaua pe culoarea

care-ţi vine bine,

galop de lumină albă

trecând prin prismă.

herghelii de îngeri

bucuroşi.

 

 ploaia care mă trădează

rochii de înger

pe care n-am să pot

niciodată să le îmbrac.

îmbrac ploaia asta murdară,

o trag peste cap

ca pe-un sac.

mi se scurg trăsăturile,

baltă la picioarele mele

ochişorii, buzele,

sprâncenele a mirare

şi nu numai.

obraji, spume de zâmbete

şi noroi chiorâş,

pieziş, perpendicular pe rigolă,

uitatul de frondă,

bezelele, genele.

mă spală ploaia asta de tot

ce cu strădanie am strâns.

plâns de cer

şi cer de plâns.

gol de mister,

trag roba şiroaie.

pe dedesubt,

trupul şi sufletul

tot o ploaie.

 

 moartea nu taie de două ori

la piaţă

oamenii îşi vindeau drujbele,

durerea pe care au simţit-o

din greşeală,

din naştere,

din neputinţă.

crengile de sub ei

retezaseră,

apoi picioarele.

şi ele s-au terminat.

s-au târât lichefiindu-se

pe asfalt.

apoi s-au pus pe plâns

ca să le crească alte picioare.

dumnezeu nu i-a dat rost

de regenerare

nici copacului

ce s-a uscat de prea multe ori.

nici beteagul

nu-şi poate încălţa umbra.

doar aripi

din căptuşeala luminii dinăuntru.

numai de nu şi le-ar cosi.

vine vremea lanurilor coapte

şi o singură moarte

nu taie de două ori.

 

 întâlnire ratată

în locul în care m-am întâlnit cu tine

lumina părea îmbătrânită şi stingheră,

nişte raze ceruite lustruiau obrajii

unor trecători printre subiecte.

o paloare nefiresc de intensă

s-a interpus între mâna mea

şi forma umărului tău.

cândva, visasem să mă reazem

locului aceluia dureros,

pace cu tine să fac,

scorbură-n lemnul tare al înstrăinării.

dar ca şi până atunci,

nu eram decât femeia din somnul tău

de după-amiază,

o rătăcire neasumată.

 

 casă de spaimă

casă roşie cu pielea zbârcită,

pe la colţuri se spun vorbe,

ziduri tocite şi uşi urduroase,

ochii cârpiţi ai oblonului vechi,

niciodată nu-i verde lumina,

bate în galben nisipul pisicii,

dungi tărcate are preşul încolăcit,

toarce lână putredă molia

investită cu distrugerea.

dinastii de gospodari rataţi

răutăcios trebăluiesc prin dependinţe.

activitate nevăzută,

auzită doar de cine

vrea să doarmă la prânz.

perdelele se zăbreluiesc,

cuşca e făcută din lemne,

în ele dospesc amintirile vopselii

de ţinut carii tineri.

preşuri domneşti,

lungi, aducătoare de oaspeţi,

se destramă după un model ciudat.

dau înapoi cei ce vin

neanunţaţi.

nechemaţii smulg cu dinţii

încuietoarea de la cutia de scrisori.

lasă semn fiecare adormire,

aşa se strică echilibrul.

cade câte o pană

din canarul zugrăvit pe perete

galben-lămâi.

daţi ziua de suflet

s-o crească alţii.

prin horn iese

ultima fetidă respiraţie

a celui ce a construit toate astea

şi a murit.

 

 de frig şi de neînţelegerea sensului

caut cu frenezie

punctul de la care

nu mai pot continua,

de parcă toată viaţa mea

ar depinde de asta.

o dimineaţă compromisă

în care mă trezesc

cu sentimentul

că trebuie să-mi fie frig.

recunosc fiorul acela

de om ciudat

în lumea celor perfecţi.

sau, poate, o fi invers.

să fiu eu normal

şi ceilalţi să fie anapoda.

nici n-ar conta prea mult,

doar că lucrurile astea

pot fi văzute pe dos

ca într-o oglindă

şi nu-ţi dau nici o siguranţă.

în fundalul tabloului,

se văd nişte munţi înzăpeziţi.

voi parcurge pe jos

distanţa propusă

şi voi vedea ce e acolo.

de asta nu-mi tapetam pereţii

cu imaginile altora.

mă duceam într-acolo şi nu găseam nimic,

ca în această dimineaţă

în care mi-e frig

şi nu înţeleg sensul mişcării.

 

 ploi

unele ploi parcă vin dinăuntrul

gropilor comune

ale delictelor nemărturisite.

nu se face pe geam curcubeu,

pereţii n-au ochi să vadă

cum se scurge materia

şi strada se face bucăţi.

nicăieri, nici o ţipenie de om

nevinovat.

ape murdare ni se dau

spre spălare.

cu cât uit să înot,

mi se murdăresc aripile

cu un trecut neiertat.

aruncaţi-mi colaci de salvare,

norii albi ai fugii de păcat

nesăvârşit.

viitorul poate fi o insulă

sau o cazemată

adânc săpată în pământul pur.

 

 cătuşe sângelui

oameni şi fiare,

cuşti de aer,

unde se termină

şi unde începe

libertatea respiraţiei.

tu muşti

ceea ce mie

îmi e necesar

ca să trăiesc.

de aceea ne separă

nişte bare de viaţă.

gratii ceţoase,

ca un gaz ilariant,

epuizarea tuturor

exerciţiilor de domesticire.

oameni şi fiare,

între noi

nişte gardieni

pun sângelui cătuşe.