ORAŞUL ALB

Mă apropiam

de valoarea zăpezii

polenul cerului

ca jăratecul

despărţea oraşul alb

între vis şi rugăciune

Eram

vulturul etern

sub aripi

agonia iernii

aduna pînze

de mii de ani în taină

Mă apropiam

de metafora contrapunctului

desenînd în gînd timpul

ca pe un prăpăd

fără viziune

şi nu mai aveam aerul

chipului tău Doamne

pe chipul meu – cristal

de crivăţ îndelung

Semănăm cu griul

unui fluviu îngheţat

semănam

cu intrarea în templu

Oraşul alb venea

şi trecea mai departe

prin ziduri de apărare

prin tăioase sfîrşituri

de umbre polare

singură dată m-am apropiat

de nemurirea mişcătoare