Înscriindu-se în tradiţia protestului social iniţiată în Statele Unite ale Americii în a doua decadă a secolului XX de către mişcarea literară numită „Renaşterea din Harlem” şi la care am făcut referire într-un articol dintr-un număr anterior al revistei „Poezia”, lirica Mayei Angelou, reprezentantă de seamă a acestei mişcări, vorbeşte despre nefericirea de a fi negru în societatea rasistă a albilor americani de la începutul secolului XX.

Poemul intitulat Singur ilustrează în cel mai elocvent mod cu putinţă condiţia şi statutul social al individului de culoare din societatea americană: „Am stat şi-am cugetat/ Seara trecută/ Cum să găsesc o casă pentru sufletul meu/ Unde apa nu e însetată/ Iar bucata de pâine nu e de piatră/ Şi am înţeles un singur lucru/ Şi nu cred că mă înşel/ Nimeni/ Dar absolut nimeni/ Nu poate rezista singur aici.// Singur, singur de tot/ Nimeni, dar absolut nimeni/ Nu poate rezista singur aici.// Sunt câţiva milionari/ Care înoată în bani/ Nevestele lor dau târcoale ca nişte zâne rele/ Plătesc scump doctorii/ Ca să le vindece inimile de piatră./ Dar nimeni/ Absolut nimeni/ Nu poate rezista singur aici.”

Discrepanţa dintre statutul şi modul de viaţă al unui cetăţean alb şi al unuia de culoare este atât de evidentă în aceste versuri, încât aproape că nu mai e nevoie de niciun comentariu. Şi, totuşi, vom continua să spunem că statutul de paria al afro-americanului, de individ care trăieşte la periferia societăţii americane într-un izolaţionism crunt impus de legile de segregare rasială ale unor oameni cu inimi de „piatră” este copleşitor pentru sufletul poetei care îşi caută o casă primitoare. Aceasta duce o existenţă la limită luptându-se atât cu sărăcia extremă care ameninţă să o suprime fizic, cât şi cu societatea albilor care îi anihilează identitatea socială din cauza identităţii ei rasiale.

Nu e de mirare faptul că, dat fiind contextul social al tuturor negrilor din societatea americană cu care Maya Angelou se identifică, aceasta trăieşte o autentică spaimă existenţială generată de perspectiva ca ei, oamenii de culoare, să devină o specie subumană. Această spaimă este atât de mare încât poeta repetă obsesiv versurile „Nimeni/ Dar absolut nimeni/ Nu poate rezista singur aici.” Strofa următoare constă în reluarea integrală a acestor versuri ce reprezintă în mod clar leit-motivul dureros al vieţii poetei.

Penultima strofă a poemului vine ca o întărire a perspectivei anterior enunţate: „Acum dacă mă asculţi atent/ O să-ţi spun ce ştiu/ Se-adună nori de furtună/ Vântul începe să bată/ Rasa umană e în suferinţă/ Iar eu aud suspine/ Căci nimeni/ Dar absolut nimeni/ Nu poate rezista singur aici.”

Ultima strofă se încheie cu aceleaşi versuri pe care Maya Angelou le-a tot repetat de-a lungul poemului: „Singur, singur de tot/ Nimeni, dar absolut nimeni/ Nu poate rezista singur aici.” (traducerea Daniela Andronache)

Din păcate, pentru oamenii de culoare viaţa nu oferă variante şi nici măcar o firavă speranţă că va fi ceva mai bine. Dimpotrivă, existenţa lor se consumă într-un circuit închis la fel ca şi acest poem trist care se încheie la fel cum începe. Trebuie menţionat faptul că acesta nu este un simplu poem. Şi nici doar dovada talentului literar al autoarei. Este un poem născut dintr-o suferinţă colectivă transmisă genetic de generaţii de negri ce au trăit în sclavie pe pământul american timp de mai mult de 200 de ani.

În poemul Predicatorule, nu mă trimite, aceeaşi încântătoare poetă Maya Angelou se adresează vehement predicatorului care încearcă să le îndulcească viaţa negrilor şi să le inspire curaj şi speranţă prin predicile sale. Predicatorul le vorbeşte despre un presupus rai imaginar al negrilor după moarte, iar tonul abordat de poetă este unul plin de obidă şi lehamite existenţială: „Predicatorule, nu mă trimite/ când voi muri/într-un mare ghetto/ în cer/ unde şobolanii mănâncă pisici/ mari cât leoparzii/ iar masa de duminică/ e din măruntaie şi tărâţe.// Îi cunosc pe aceşti şobolani/ i-am văzut ucigând/ iar din tărâţele pe care le-am mâncat/ aş înălţa un deal/ sau poate un munte,/ aşadar ceea ce vreau de la tine duminica/ este un crez diferit.”

Bazându-se pe amara ei experienţă rasială, comună de altfel tuturor negrilor şi care o îndreptăţeşte totodată să nu creadă o iotă din predicile standard pe care le tot aude, autoarea îi demontează argumentele predicatorului oferindu-i incontestabile contra-argumente. Strofa conţine aluzii transparente referitoare la răutatea şi viclenia albilor pe care îi asemuie cu nişte „şobolani” precum şi la sărăcia şi la izolarea în care trăiesc semenii ei şi care fac parte, din păcate, din firescul vieţii lor. Ghetto-ul este atât coşmarul oricărui afro-american cât şi este expresia clasică a segregării rasiale.

Ca răsplată a suferinţei, provocate de condiţiile subumane în care trăiesc, predicatorul le promite enoriaşilor săi năpăstuiţi în această viaţă pământească o existenţă de lux şi de belşug în viaţa de apoi. Răspunsul tranşant al poetei nu se lasă mult aşteptat: „Predicatorule, te rog/ nu-mi promite străzi pavate cu aur/ şi lapte fără bani./ Nu mai beau lapte/ de la patru ani/ şi odată ce-am murit/ nu mai am trebuinţă de aur.” Din răspunsul poetei răzbat logica şi pragmatismul omului ce se luptă să supravieţuiască în viaţa de zi cu zi şi care nu se poate lăsa ademenit de o fericire iluzorie într-un paradis ipotetic.

În finalul poemului, Maya Angelou îi oferă predicatorului propria ei versiune asupra paradisului: „Aş numi paradis adevărat locul/ unde familiile sunt loiale/ iar străinii oameni buni,/ unde nu-i altă muzică decât jazz-ul/ şi alt anotimp decât toamna/ promite-mi asta/ şi nimic altceva.” (traducerea Daniela Andronache)

Straniu sau nu, paradisul poetei nu seamănă nici pe departe cu paradisul imaginat de predicator. În acest din urmă paradis, care poate reprezintă şi casa mult dorită pentru sufletul ei, fericirea nu are legătură cu lucrurile materiale, ci vine din bunătatea oamenilor şi din frumuseţea naturii. Este un rai al negrilor în care nu poate exista altă muzică decât cea pe care ei înşişi au creat-o în momentele grele din viaţa lor, şi care probabil va continua să le ofere alinare ca şi atunci când trăiau pe pământ.

În poemul Când mă gândesc la mine Maya Angelou face o retrospectivă interesantă asupra existenţei sale. Detaşarea şi stăpânirea de sine sunt remarcabile la o persoană care a fost supusă discriminării rasiale, injustiţiei sociale şi umilinţei publice pe tot parcursul vieţii: „Când mă gândesc la mine/ aproape că râd de mă prăpădesc/ Viaţa mea a fost o mare glumă/ Un dans înşiruit/ Un cântec vorbit/ Râd atât de tare că aproape mă sufoc/ Când mă gândesc la mine// Şaizeci de ani în lumea acestor oameni/ Copilul pentru care lucrez îmi spune «fetiţo»// Eu spun «da, doamnă» ca să-mi ţin slujba/ Prea mândră ca să-mi plec capul/ Prea sărmană ca să mă frâng/ Râd de mă doare stomacul/ Când mă gândesc la mine.”

Râsul plin de amărăciune al poetei este cauzat de un destin absurd care i-a transformat viaţa într-o caricatură denaturându-i grav sensul profund şi anulând rostul şi firescul existenţei ei.

În poezia Mayei Angelou pot fi uşor identificate un şir de discrepanţe între condiţiile de viaţă ale albilor şi ale negrilor, între statutul lor social şi, nu în ultimul rând, între modul de realizare al dezideratelor celor două comunităţi etnice. Cu alte cuvinte, în timp ce existenţa albilor se apropie destul de mult de idealul lor de viaţă, existenţa negrilor este una la limită, fiind permanent ameninţată de sărăcie, umilinţă şi nu în ultimul rând de extincţie, date fiind numeroasele manifestări de violenţă şi de ură rasială promovate de organizaţiile rasiste extremiste din prima jumătate a secolului XX.

Revenind la poemul în discuţie, nu putem să nu remarcăm tonul plin de o amară ironie al poetei cînd vorbeşte despre nedreptatea destinului negrilor, care, deşi muncesc ca sclavii, nu se pot hrăni din munca lor: „Am râs de-ai mei de m-am prăpădit/ Am râs atât de tare de era să mor/ Poveştile pe care ei le îndrugă sunt mai mult minciuni/ Ei cultivă fructe/ Dar mănâncă coaja/ Râd până dau în plâns/ Când mă gândesc la ai mei.” (traducere Daniela Andronache)

În finalul poemului, râsul dă în plâns şi atunci înţelegem că râsul poetei nu era unul natural, ci o mască pe care aceasta a purtat-o. Plânsul este de fapt manifestarea potrivită cu situaţia deplorabilă pe care afro-americanii o trăiesc, fiind totodată manifestarea firească a suferinţei. Dar nu este vorba numai despre suferinţa personală a poetei. După cum am specificat anterior, Maya Angelou dă glas unei suferinţe colective constituindu-se într-un exponent al acestei comunităţi oprimate.

Necesitatea de a purta o mască derivă din nevoia afro-americanilor de a-şi disimula adevăratele trăiri şi sentimente în prezenţa albilor. În fapt, gradul ridicat de ipocrizie din societatea albilor americani îi obligă pe negrii să disimuleze în permanenţă în toate situaţiile din viaţa cotidiană în care cele două grupuri etnice interacţionează.

Un poet, romancier şi dramaturg afro-american, Paul Laurence Dunbar, care nu aparţine mişcării literare „Renaşterea din Harlem” deoarece s-a născut la finele secolului al XIX-lea din părinţi sclavi care au fost eliberaţi după Războiul Civil din Statele Unite ale Americii (1861-1865), vorbeşte în poemul său intitulat Purtăm mască despre exact aceeaşi nevoie a negrilor de disimulare: „Purtăm o mască care rânjeşte şi minte/ Ea ne ascunde obrajii şi ne umbreşte ochii,/ Plătim această datorie vicleniei umane/ Zâmbim cu inimi sângerânde şi sfâşiate/ Cu gura plină de nenumărate subînţelesuri.// De ce-ar trebui să fie lumea altfel/ Şi să ne numere lacrimile şi suspinele?/ Nu, mai bine lasă-i să ne vadă/ În timp ce purtăm mască.// Noi zâmbim, dar, o, Hristoase, strigătele noastre/ Se înalţă către tine din suflete chinuite.” (traducere Daniela Andronache)

Există o complicitate tacită între afro-americani când aceştia se află în societatea albilor. Doar ei pot citi „nenumăratele subînţelesuri” de pe buzele semenilor săi uniţi de aceeaşi suferinţă. La fel ca şi în lirica Mayei Angelou, întâlnim o discrepanţă între aparenţă şi esenţă, între ceea ce simt negrii în relaţia lor cu albii americani şi ceea ce exprimă ei prin manifestările lor exterioare.

Versul „Plătim această datorie vicleniei umane” este o dovadă a faptului că negrii sunt forţaţi să îşi ascundă sentimentele de aversiune faţă de albi şi să mimeze satisfacţia. Viclenia albilor este cu atât mai mare, cu cât ştiu că o naţie umilită şi nedreptăţită nu poate fi satisfăcută şi, cu toate acestea, ei doresc să păstreze o aparenţă de normalitate în relaţia lor cu negrii.

Interesant este faptul că, deşi nevoiţi să disimuleze în permanenţă, afro-americanii nu pierd contactul cu adevăratul lor eu şi nici cu divinitatea. În acest poem, poetul îl invocă pe Hristos cu toată fiinţa lui, cu toată tăria şi sinceritatea de care este în stare, ca pe un apropiat al sufletului său de care nu doreşte să ascundă nimic. În acelaşi timp, îşi păstrează forţa şi autenticitatea trăirilor dând frâu liber sentimentelor sale. Dialogul cu Hristos are valoare de catharsis, îl eliberează şi îi mântuieşte sufletul de suferinţă şi de chin.

Poemul Menestrelul al lui Langston Hughes – un alt reprezentant al „Renaşterii din Harlem” – face referire la aceeaşi suferinţă disimulată – o constantă, după cum s-a dovedit până acum, a liricii afro-americane: „Pentru că pe gura mea/ Se întinde râsul,/ Pentru că din gâtlej/ Ies cântece duium,/ Tu nu crezi că mi-am stăpânit plânsul/ Şi durerea/ Până acum./ Pentru că pe gura mea/ Se întinde râsul,/ Tu nu auzi plânsul care ne desparte:/ Pentru că picioarele mele iubesc dansul/ Tu nu ştii că sunt pe moarte.” (traducere Petru Dimofte)

În poemul Mama către fiu al aceluiaşi poet, mama îi vorbeşte fiului ei despre sărăcia şi greutăţile pe care le-a îndurat şi îl sfătuieşte pe acesta să nu cedeze în ciuda lipsurilor şi a dificultăţilor pe care şi el le are de înfruntat la rândul lui: „Ei bine, fiule, să-ţi spun:/ Viaţa pentru mine n-a fost o scară de cleştar./ A avut şi cuie în ea/ Şi aşchii/ Şi scânduri rupte/ Şi scânduri goale/ Fără urmă de covoare –/ Dar tot timpul/ Eu am mers înainte/ Şi am ajuns la liman/ Şi mi-am revenit/ Uneori am mers prin întuneric/ fără rază de lumină./ Aşa că, băiete, nu te întoarce înapoi/ Nu te aşeza pe scări/ Pentru că o să ţi se pară şi mai greu./ Să nu cumva să cazi/ Eu merg mereu înainte, dragul meu,/ Eu merg tot înainte/ Iar viaţa pentru mine n-a fost o scară de cleştar.” (traducere Daniela Andronache)

Spre deosebire de celelalte poeme, în acesta discursul liric diferă prin tonul ferm şi optimist pe care îl abordează. Sfaturile şi îmbărbătările mamei au menirea să îi insufle fiului încrederea că binele poate exista şi în viaţa lor, oferindu-se pe sine ca model de credinţă şi de comportament.

Surprinzător este faptul că tenacitatea şi credinţa mamei nu au secat în ciuda unei vieţi trăite sub semnul sărăciei şi al oprimării. Şi nici puterea ei de a visa şi de a spera la îndeplinirea idealului ei de viaţă. În acest punct al discuţiei noastre trebuie menţionat faptul că, cel mai probabil, „scara de cleştar” reprezintă, în viziunea mamei, idealul ei de viaţă, la fel cum şi lirica Mayei Angelou face referire la idealul de viaţă al afro-americanilor de la care realitatea crudă i-a îndepărtat atât de mult.

Având o experienţă comună de viaţă, putem afirma că există o multitudine de similitudini în poezia poeţilor afro-americani de la începutul secolului XX. Gwendolyn Brooks, o altă remarcabilă poetă a acestei perioade, abordează şi ea tematica sărăciei şi a destinului nefericit al negrilor în poemul „Apus de soare în oraş”: „Este frig afară/ Frig în toată regula./ Nu mă amăgesc, nu cred că mai este încă vară/ Pentru că soarele e sus pe cer şi păsările cântă.// Vara e pe sfârşite, ştiu că vara e pe sfârşite./ Gingaşele flori se usucă şi mor,/ Iarba şi-a uitat strălucirea şi-a-nceput să-ngălbenească.// Este tare frig afară. Frunzele uscate ale toamnei se leagănă-n vânt/ Ştiu că va trebui să înfrunt iarna./ Şi duc dorul unui cămin cald/ Potrivit trebuinţelor mele.// Mi-e frig în această casă rece această casă/ ale cărei ecouri tremurânde se sting pe coridoarele pustii./ Sunt o femeie trecută prin viaţă care-şi întâmpină noile iubiri/ Sunt o femeie ce-şi rosteşte cu înfrigurare rugăciunile” (traducere Daniela Andronache)

Gwendolyn Brooks nu se focusează pe tema sărăciei, ci o aminteşte în treacăt ca şi cum acesta este un lucru firesc în viaţa ei. Se simte, parcă, în aceste versuri, o resemnare în faţa destinului precum şi o acceptare a unor date pe care ea nu le poate schimba. Există o tristeţe duioasă în atitudinea poetei care e conştientă de vicisitudinile care o aşteaptă şi pe care doreşte să le depăşească, deşi nu are nicio certitudine în acest sens. Îşi trăieşte viaţa cu o intensitate mult mai mare decât alţi oameni, deoarece este o existenţă la mila cerului pe care îl invocă prin rugăciuni rostite „cu înfrigurare”.

În ciuda a tot şi a toate, aceşti poeţi afro-americani au cunoscut şi o mare binecuvântare – aceea de a şti să transforme suferinţa şi nefericirea în poezie vie, autentică care să le vindece sufletul şi să adauge acestei lumi ingrate un plus de valoare şi de frumuseţe.

Notă: Poemele cuprinse în acest eseu, care în varianta lor originală au fost publicate în limba engleză, provin de pe site-ul www.poemhunter.com