„Sînt puţini sculptori, dintre cei ce lucrează astăzi în limbajul modern, care să nu sufere influenţa sa”. (Din monografia „Constantin Brâncuşi” de David Lewis)

„Din cînd în cînd, seara, cînta la vioară cîntece româneşti, şi atunci îi ţîşneau lacrimi amare din ochi”. (Din mărturiile pictorului american Oscar Chelimsky)

Ar trebui, poate, să ne adresăm fol­clorului. Fiindcă ascetul, muncito­rul, înţeleptul prie­ten al naturii, al rocilor şi metale­lor din scoarţa planetei, al lem­nului pietrificat prin gestul creator a rîvnit, prin ţinuta nobilă a vieţii şi a artei lui, la demnitatea la­pidară a folclorului.

Ar trebui, poate, să ne întoarcem în Gorj. Nu pentru a regăsi izvoarele, fiindcă izvoarele s-au dis­tilat în forme, ci pentru a ne pune în ipostaza spi­rituală a dialogului iniţial dintre Brâncuşi-copilul şi lume. Ar trebui, pentru aceasta, să-i luăm în palme capul de copil (cel de la muzeul Zambaccian, sau cel de la Palat, sau capul oricărui copil din Gorj) şi să citim, cu senzaţii tactile, în fruntea de rocă sau de bronz, însăşi sensibilitatea noastră specifică, adunată în rotundul formei ca într-un receptacol. („Cînd nu mai sîntem copii, sîntem deja morţi…”, declara cîndva artistul.) Fruntea copilului Brâncuşi nu e încreţită de dilemele firii, a cărei expresie su­perioară – suprem elogiu – este de fapt. Este o încununare, rezultat pur al evoluţiei formelor şi materiei, nucleu condensat de viaţă care poartă în el, ontogenetic, întreg arborele unei seminţii. Copi­lul lui Brâncuşi, din Brâncuşi, e copilul de la noi. Dar elipsa moale a frunţii, caldă ca şi viaţa, închide în ea meditaţia, o rezumă. încruntarea epidermei ar fi fost exterioară, fiindcă ideea e organică, e con­ţinută în întreaga materie constitutivă, ca şi cromo­zomii în celulă. Fruntea aceasta e un sîmbure pro­blematic, anticiparea unui geniu, calm, măreţ, ar­monios, ca şi un pisc montaneu care domină oştile de munţi, fără să surprindă geologia. Este, poate, chiar Brâncuşi, care îşi poartă problematica pămîntului zămislitor cu sine, deşi se depărtează geograficeşte de el: „Din plenitudinea însorită a satului mi-am făcut o rezervă de bucurie pentru toată viaţa şi aşa am putut rezista…”

El ia cu sine, sub frunte, cîteva esenţe, în preo­cuparea ardentă – deşi de mare calm clasic – de a le descifra, esenţe asupra cărora se concentrează de-a lungul vieţii întregi, pogorînd înapoi, către sursele primare, sau încercînd anticipări de cosmo­naut, pierzînd adesea firul Ariadnei prin odiseia explorărilor care l-au consumat. El ia cu sine cîteva motive folclorice din Gorjul copilăriei – şi chiar de mai de jos, din sorgintea traco-getică – asupra că­rora meditează, încercînd echivalenţe pentru sen­sibilitatea şi gîndirea contemporană; pretext pentru mulţi esteţi de ocazie de a arunca ancora gîndirii lui Brâncuşi intr-un modernism repudiat de el, sau într-un exotism al inspiraţiei care-l jignea. „Nu căutaţi formele obscure sau mistere” – avertizează artistul. „E bucuria pură cea pe care v-o dăruiesc…”. Şi neted: „Arta mea nu e abstractă!” (O întâmplare mai puţin cunoscută – legată de portretul scriitorului James Joyce – e revelatoare în această pri­vinţă:

„Joyce mi-a spus că a cerut editorului său să-i recomande un artist de „avangardă” şi atunci acesta m-a propus pe mine, ca fiind cel mai bun. Venea la mine regulat – împreună cu soţia sa – să-mi pozeze. Eram bucuros şi lucram intens la schiţe. Cînd m-am decis la cea mai bună, i-am arătat-o lui Joyce – care a rămas uimit:

Am crezut că sînteţi un artist modern! a ex­clamat el.

– Dar este un portret modern, i-am răspuns.

– Arată însă exact ca mine.

– Asta am dorit.

– Mă aşteptam la un portret abstract…

– Arta mea nu este abstractă.

Mi-am dat seama că el dorea, de fapt, ceva cu totul deosebit de ceea ce aveam eu în gînd, şi atunci am aşternut pe hârtie cîteva mîzgălituri geometrice, dîndu-le titlul: „Portretul lui James Joyce” – şi Joyce a plecat satisfăcut”…).

„Arta mea nu este abstractă!” Arta lui era vitală. O sinteză originală şi nouă – „modernă” – a le­găturii cu solul folcloric, natal, din care-şi trăgea întreaga fiinţă artistică. De aici refuzul lui de a-şi planta pilonii casei ţărăneşti la umbra unei şcoli sau a unui maestru, fie chiar şi pe un bulevard pa­rizian: „La umbra marilor copaci nu cresc plante viguroase”. E răspunsul care l-a mîhnit pe Rodin, dar nu se putea altfel: „Academiile şi şcolile de belle-arte ne învaţă virtuozitatea. Dar poţi imita un nud viu? Minunea vieţii este inexprimabilă. Pe pînză şi din marmură ies numai cadavre. Arta este altceva decît redarea vieţii: este transfigurarea ei”. Şi întregind, într-o atît de simplă dar vibrantă ima­gine: „Învăţăm virtuozitatea de la alţii, din muzee şi din şcoli. Ar trebui ca fiecare să fim artistul nostru… în fiecare om zac energii nebănuite,^ asemeni diamantelor ascunse în pămînt. Fiecare îşi are dia­mantul lui. Care este rolul artistului? Artistul pre­lucrează diamantul brut; îl irotează şi îl taie în zeci de faţete, după forma pe care a văzut-o înlăuntrul diametrului şi după visul său interior”…

De aici, din conştiinţa mesajului – zestrea din Gorj purtată, în traistă, în cei doi ani de drum pe jos, prin tot continentul, pînă la Paris – încăpăţînarea în a-şi consuma propria merindă care i-a ge­nerat arta:

„…timp de douăzeci de ani am trăit la Paris cu 20 de centime pe zi. Nu m-am plîns nimănui, n-am făcut nimănui nici o reclamaţie. Puteam avea bani, dacă m-aş fi îndeletnicit cu altceva. Dar eu am vrut să fac sculptură; şi tot pentru că am vrut eu, am ajuns la Paris. Mon jeu est à moi…” ¹

Şi tot de aici, din aceeaşi conştiinţă a mesajului, recluziunea. Viaţa de ascet, dispreţul publicităţii („Eu nu sînt un clown de music-holl, nu-mi trebuie reclamă”), ostilitatea faţă de salonul literar sau po­litic, neaderenţa la lumea burgheză cu trivialitatea şi filistinismul ei nu ne relevă un însingurat, un nonconformist de ocazie, un anahoret pitoresc în decorul unui Paris frivol şi cancanier, ci concentra­rea de savant a artistului asupra marilor mistere ale vieţii şi ale creaţiei – torturat să le dezlege în pia­tră, fibră şi bronz.

„Am aşteptat 40 de ani² ca să lac ceva. Deviza mea a fost: totul sau nimic. Cine ne obligă să facem artă? Ne putem alege alt meşteşug, dacă tindem spre tranzacţii. Putem cumpăra şi vinde brînză, de pildă, peşte sau zarzavaturi, cu cobiliţa strămoşească”…

Nu era uşor „să faci artă” într-o lume în care tranzacţia, negoţul erau adesea supremele valori recunoscute oficial. („Înainte vreme, noi, artiştii, n-aveam drepturi egale cu cetăţenii liberi… Eram un lei de slugi de lux. Revoluţia franceză ne-a eliberat şi pe noi. Ne-a pus alături de negustori. Şi ne­gustorii ne-au subjugat. Dintr-o robie, am căzut in alta şi mai neagră. Seniorii feudali, cel puţin, ne dă­deau livrele şi fireturi de lachei galonaţi… Cu ăştia, cu burghezii, am ajuns cerşetori în haine negre”.)

Note:

^[1] „Adevărul este cu mine.”

² Declaraţia e datată 1937.