* * *

în acest remuu de aer

şi de ani

a re/ versului

o să încerc să-i scot ochii întunericului

şi nu voi mai pretinde să se termine totul

îmi desfac braţele

oprind furtuna agăţată printre degete

mă simt iarăşi viguros

ca un personaj din dramele ibseniene

cei mai puternici oameni sunt cei mai singuri…

doar ei reuşesc să sculpteze destine în marmura neatinsă

şi în noaptea uitării

te voi dezamăgi!

eu n-am fost niciodată chiar singur…

m-am aflat mereu în acest imens larg

fără să mă fure gândurile sinuciderii

deşi

uneori

fiind deprimat

m-am simţit îngrozitor

oribil

dincolo de toate

că cineva îmi poate remedia izolarea morală

care mă mistuie

cu alte cuvinte

singurătatea este ceva ce nu mă incomodează

în acest întuneric fără un ochi

deoarece am trăit mereu

o sete teribilă de solitudine

mă disimulez în acest infinit

ce-mi aparţine

mă ascund în aceste valuri imense

deoarece nu vreau să mă tăinuiesc

în scoici sidefate

îi compătimesc pe unii/ unele

dar eu n-am fost niciodată

singur…

astfel sunt cea mai bună formă

de divertisment pe care o am…