SCARA LUI RODION

15

…lui Rodion începură să i se năzară semne.

Mai întîi că ar trebui să meargă pînă la capăt

pe care să-l pipăie și

să se bucure ca de cineva apropiat.

Nu pentru că l-ar fi oprit ceva.

Dar

dincolo de capăt nu mai era nimic, era

un fel de moarte, credea.

De ce mai avea nevoie? Aici

erau toate de care se bucura sau nu

dar semnul era limpede și

singurătatea în care plutea fericit

nu-i mai era de ajuns nici

hrana aceea de apă – aer

nu avea saţ iar

de dincolo veneau alte sunete

ca niște cute de aer în care se învelea

în joacă și ele aveau noimă

ca și cum cineva le-ar fi ales special pentru el

pentru tot ce avea să i se întîmple.

Și Rodion trecea dintr-un ochi în altul ca lacrima

și era curat înaintea vestirii

 

16

…și așa începu să tînjească.

Avea ochi să vadă, gură să spună

dar  nu-i foloseau  – ca

un drum spre nicăieri.

Murmure fără chip în jur;

în apa cea blîndă nu înota nici un pește

iar lui îi era prea îndestulă.

Pe buze urcau întrebări ca șopîrlele

fără folos

uscîndu-se și căzînd precum

carnea cea rea.

Știa că totul va fi dintr-o dată, că

aveau să încolţească

de neunde

nebănuite făpturi și

ele aveau să aducă

multe cuvinte și multă trudă

pentru înţelegere

și el nu va avea timp, ca aici.

Și Rodion se legăna în tristeţe ca

într-un hamac

deasupra singurătăţii.

Dintr-un capăt în celălalt.

Dar apa în care

Rodion își muia mereu mîna

și se binecuvînta singur

era ca o încăpere

din care era scos ce e viu

cu aer cu tot

și în care respirai altceva.

Către Rodion începură să curgă

limpezi icoane în rîul șerpuind

printre ierburile verzi ale sufletului

și lumini care se cîntau și care

puteau fi hrană și

un pom cu frunze de aer și fructe de foc

și cineva care era Ea și era cu El

îi legăna sufletul în poală

și totul era peste tot

precum aici și acolo

dar Rodion știa că acestea

nu le poate purta cu sine că

nu le poate duce  în altă parte că

între Naștere și naștere

e tăcere și smerenie în necunoaștere.

Și soarele acela care pulsa

și se auzea ca o inimă

era tot mai aproape

și Rodion își privi mîinile

în care se iviseră răni

și din rănile acelea începuse să curgă izvoare

spre dincolo, unindu-se cu zgomot

în ultima curgere  și

Rodion a început să se pregătească.

 

17

…și așa a fost prima întîmpinare a lui Rodion.

Ce avea împrejur era leagăn

iar el

era și pasărea de sus

și făptura care săgeta adîncul

cu multe nume

și cu care se juca  deprinzîndu-le

ca pruncul.

Și începea să cunoască

rostul lor și drumul de la una la alta

și cum se hrăneau ele una din alta

și cum el stătea între ele

așteptînd să-i crească

pene ori solzi

cu care să judece dreapta împărţire

a lumii

de care se desprindea

ca de un fir de paing.

Ceva îi spunea să lase

totul așa, fără nume,

căci somnul cu care treci

dintr-o naștere-n alta

e de ajuns și că

acolo

vor fi alte vorbe și alte cîntece

de deprins.