Tristeţi simulate pe viu, din mersul trenului

Ce-o fi în mintea ei, lîngă zgomotele trenurilor, într-un salon special

Unde doctorul vine din cînd în cînd să se mulgă de profesie. Ceaiuri

și compoturi, pline cu dragoste și milă extraterestră, înţelegere a

bolilor. Doctorul guiţă în saloane, ca mistreţul în lanul de porumb.

Orbii văd calea ferată, spitalul, cartierul din apropiere. Nu se mai fac

Injecţii, pacientele sînt tratate în particular, lipite de pereţii cerului

Cu guri desfăcute spre pastile și cu dureri fizice de cap. Secolul acesta

A luat-o din loc. Numai doctorii și pacienţii nu au habar că deja nu

Mai sînt. Nu mai e nici spitalul, nu mai e nimic. Cine plînge la urmă

E mort. Așa se termină orice poveste cu spital între șinele de tren.

Sinucideri simulate la căldura rece dintre doctor și mintea ei, a șinei

De fier. Vorba ceea, să-ţi trăiască halatul. Și moarta. Și profesia.

Și chefereul adeneului părintelui cu ecartament ecarisat de mai nimic.

Doar de ţipetele unui tren alergic la trecerea peste suflete de fier.

Tristeţi simulate pe viu, din mersul trenului, mai nimic, ceaiuri și compoturi.

Chioșcăreli de la chioșcul sau chioașcăul din apropierea gării. Mai nimic.

Plus o factură morală. Suflet plătitor inclusiv de păcate. Riscul și pliscul.

Sufletul tău are nevoie de un pian acordat

Se deschide o ușă cît o pleoapă adormită. Ţi se întră în ochi, apoi în suflet

Și taci pentru că așa e viaţa, sufletul tău are nevoie de clape de pian

Acordat. Și îţi cînţi lacrimile. Ce degete ai. Parcă ai inventat muzica.

Lacrimi curg din degetele tale. Lacrimi cu amprente. Lacrimi umplute

Cu mici porţii de suflet, pe ici, pe colo, prin cuie înfipte în lumina cărnii.

Citești alt suflet și parcă te-ai mărturisi, sînteţi gemeni de la naturi astrale.

Se deschide o ușă. Se intră și se iese. Cu ochii, cu pașii, cu sufletul peste tot

Ca și cum niciodată nu o să fii singur. Ca și cum deja intri în sufletul tău

Ca în foamea și setea de zi cu zi. Ca și cum niciodată nu o să fii singur.

Moartea ne iubește pe toţi

Moartea ne iubește pe toţi. Ne suferă, ne alină, ne duce între sfîrcurile ei

Pline cu vîrfuri de iarbă. E doar Moartea. Nu e mare lucru. E ceva trecător

Precum o operaţie pe creierul Cerului, fără anestezii dar cu fermitate.

Eu nu iubesc moartea. Trag de timp cu toţi doctorii înghesuiţi într-un ceas

Cu cuc. Un ceas de pădure, cu frunze căzute în rădăcini. Sînt oarecum

Peste tot, ca un fel de elemente compuse de jur și de împrejur. Nici dacă ar

Fi să nu mai fiu, nu mă doare în cot. Tare frumos am văzut cum întunericul

Se coboară sub limba mea de copil astîmpărat de toţi, de părinţi, de profesori

De sisteme. Aș spune că sînt prieten cu moartea, că m-am culcat cu ea, că are

Ceva din mamele tuturor copiilor avortaţi. Mîine e mîine dimineaţă și nu sînt

Sigur dacă a să mai văd Moartea. Nu e de glumă. Dar nici de plîns mai devreme

Decît Ea. Cine știe, s-ar putea să mă plîngă. Sînt sigur că are lacrimi de apă

De ploaie, nu de acid sulfuric, e și Ea o femeie nemăritată acum și în vecii

Vecilor. E doar o Moarte, ceva sfinţit inclusiv de popii planetei. Doar o moarte…