Soarele
Plîngi că soarele apune?
Nu plînge!
O face doar ca să răsară,
S-apară altul, mereu altul s-apară.
Doar ochiul nostru vede în el
Acelaşi Soare.
Care ne mîngîie cu ale lui raze,
Aruncate în toată împărăţia-i mare,
Necuprinsă.
Pentru a alina odată,
durerea nevăzută din lacrima ascunsă.
Doamne fă ceva
ca lumea să nu fie guvernată
de lacrimă.
Temeri
Să ai un punct
Un punct doar al tău
Cinsteşte locul din care vei fi plecat
Cîndva
Undeva.
M-am căţărat cît mai sus
În suflet cu teama
De-a nu rămîne
Pe Valea Plîngerii
Pentru totdeauna.
Ce bucurie
Lui Vlad M
Vestea rea
nu poate dura
o veşnicie.
Nu plînge!
Ce bucurie
că lumea
se schimbă şi fără voia ta
se schimbă întruna
L
U
M
E
A
Caut
Caut sensurile care de mine fug.
Caut sensurile care de mine se-ascund.
De mult le caut şi nu le găsesc;
Coborît-au oare în mormînt?
Nu.
Visele au rămas
Suspendate între cer şi pămînt.
Încă neobosit
pe ele doar le mai caut
doar visele îmi rămîn.
Ele puternicele
V
I
S
E
L
E
M-aş urca
M-aş urca undeva pe dealuri pe cer…
O, nu pot, nu pot, nu mai pot
În mormînt aş putea s-ajung
Mai uşor.
De fapt e locul spre care
Încet, încet mă pogor.
De-acolo n-am să mai mă scol.
Deloc.
D
E
L
O
C
!
Tu nu eşti niciodată moartă
Mamei
Tu nu vei fi niciodată moartă.
Degeaba ţi-ai făcut cruce din piatră.
Crucea aceea cărată din munţi în cimitirul secular.
Da, Mamă, tu n-ai greşit înlocuind
A bătrînilor crucea de salcîm din ţintirim.
Ai gîndit că prea repede ar fi putrezit.
Gîndeai cumva că nu te vom mai fi găsi?
Vrut-ai să nu orbecăim
prin cimitirul pustiu?
Ţi-ai făcut cruce din piatră.
Să fii sigură că te găsim
Şi moartă.
Ţi-o spun:
Cît voi trăi
Moartă inima Ta nu va fi niciodată!
Întrebare?
De ce plîng?
Plîng că nu m-am lăsat
de viaţă trăit.
Ca un bumerang
zbuciumul meu şi-al altora
s-a întors împotriva mea.
Rănile nevindecate au rămas şi azi
încrustate pe trup.
Ciopîrţit voi fi îngropat.
Dar cum să fac
Să fiu iertat?
În nimbul tău
Singur în lumina ta,
Poezie,
Mă închin Ţie.
Maică Precistă
a sufletului meu.
Dă-mi, Doamne, zile
s-ajung,
Să mă-ncălzesc
din nimbul chipului tău.
Adam şi Eva
Lui Ioan Nicodim
Eva e tot mai gîrbovită
Şi mai tristă.
De şarpe nu-i mai pasă.
Ştie că a dispărut de mult.
Sau poate şarpele s-a prefăcut în mit?
Mărul din mînă-i
o mărturie a păcatului rămas.
Eva îl păstrează ca pe un vechi talisman.
Ochii-i trişti sînt aţintiţi undeva,
Unde?
Spre singura fiinţă rămasă lîngă ea.
Spre Adam.
Spre cel apropiat dintre cei apropiaţi.
Tot dîrz şi statornic a rămas.
În mîna dreaptă păstrează secera,
În stînga ţine securea,
Cu care să se poată apăra şi lucra
Pe vreme bună şi pe vreme rea,
Pămîntul lăsat moştenire de Dumnezeu.
Restul sculelor le ţine pe spate.
Picioarele îi sînt ţepene ca nişte piroane,
În pămînt îngropate.
Sînt trişti Adam şi Eva că şarpele a dispărut?
Sau că ei au îmbătrînit?
Se mai gîndesc oare la copii?
Ştiu c-au devenit veşnicia pe pămînt.
Nu mai plîng.
Pomul vieţii
Tot mai apăsat şi mai des în mine mă-ntorc.
Din cel care odinioară o rază de soare am fost,
Doar un ecou gol şi trist a rămas.
Plinul şi preaplinul din mine s-au scurs neîncetat.
Le-am simţit cum în pămînt au intrat.
Iar din el s-a înălţat ca-n poveşti
Fratele meu
Pomul vieţii.
Iar din coroana copacului de sub tăria cerului,
toate frunzele au căzut.
Acum sînt împreună cu ele la rădăcina lui
Să-mi dorm odihna veşnică pe care o merit.
Nerăbdător aşteaptă să mă întorc
de unde am venit.
Sînt Pomul Vieţii.
Chip încrustat
Cînd voi uita totul
Sigur
Eu nu mai sînt Eu.
Vă rog să nu mă căutaţi
Nici pe dealuri, nici prin văi, nici pe munţi.
Să ştiţi totuşi
Că de nici unul dintre voi n-am fugit.
În paginile scrise sigur am rămas ce mi-am dorit.
Sper ca-n filele acelea să mă găsiţi încă viu.
Aşa cum an de an
Am crescut sau am scăzut.
Fără să m-ascund.
Din cap pînă în tălpi totul am lăsat la locul său,
şi în plus,
Tot ce-am gîndit sau am făcut.
Bine sau rău
Pe chipul meu s-a încrustat
Să rămînă pe veci neschimbat.